Ion Antonescu a fost un personaj dramatic al istoriei noastre; nu este singurul: istoriei României îi lipsesc poate multe, dar nu şi astfel de destine dramatice. Nu ar strica să acceptăm, cu luciditate şi decenţă, că această abundenţă a dramei trăite nu constituie un merit şi nici un defect al istoriei naţionale; toate ţările mici şi mijlocii din jurul nostru, dispuse - ca şi noi - în zona de echilibru fragil a marilor interese continentale au, la acest capitol, inventarul adus la zi. Ofiţer de carieră, la apogeul carierei sale Ion Antonescu nu a fost niciodată - în ciuda verbiajului indecent al apologeţilor săi din ultimii ani - omul potrivit la locul potrivit, ci doar un personaj sortit unui sacrificiu în bună parte asumat încă din momentul în care a acceptat să conducă ţara, după septembrie 1940. Generalul - ulterior, din august 1941, mareşalul - Antonescu a condus România spre dezastru nu pentru că asta ar fi vrut, ci pentru că Istoria, de regulă, are obiceiul de a nu-şi consulta actorii, mai ales cînd actorii fac greşeli capitale, refuzîndu-şi în plus alternativele. Iar Antonescu nu a fost omul alternativelor. A jucat pe o singură carte şi a pierdut. Din păcate, inapetenţa lui pentru alternative a făcut pereche cu lipsa de alternative în care - prin datul geopoliticii - s-a trezit România la sfîrşitul verii 1940. Acest Antonescu va rămîne, în orice istorie decentă a noastră, meritoriu ca ofiţer, dar submediocru ca şef politic al statului. Sigur, chiar şi în eşecul său mareşalul a rămas un patriot. Dar putem oare accepta că orice - chiar orice - se poate face în numele patriotismului? Există un singur răspuns de bun-simţ: nu. Cineva ar putea obiecta aici, spunînd că unui bun ofiţer nu i se poate cere şi pricepere într-ale politicii; ei bine, tocmai că i se cere - mai ales atunci cînd personajul în cauză ajunge conducător al statului (ceea ce a fost Antones