Ca o turmă, românii simt nevoia de siguranţă, deci majoritatea aşteaptă garanţia statului care i-a sărăcit.
În 2001, 79% din români îşi exprimau preferinţa pentru un salariu mic, dar sigur. În 2008, jumătate din contributorii intervievaţi aşteptau ca pensia privată obligatorie să garanteze un venit sigur, dar nu foarte mare. În 2003, 54% din români considerau că statul este dator să asigure tuturor un loc de muncă şi un trai decent. Mai nou, 84% din populaţia între 18 şi 44 de ani doreşte un randament minim garantat egal cu inflaţia, pentru pensiile private obligatorii. Cuvintele-cheie sunt: sigur, garantat, stat. Adică românii, în loc să-şi dorească o piaţă liberă - pentru că aceasta e singura şansă pentru cei săraci, lipsiţi de putere şi relaţii -, îşi leagă speranţele tot de responsabilul cu hazardul moral: statul. Într-o anumită măsură, răspunsul e corect fiindcă jucătorii cu poziţie dominantă pe pieţe sunt chiar autorităţile statului: MFP, BNR, CNVM sau CSA. Aşa se explică şi de ce la emisiunile informative, când se înfierează majorarea preţurilor, creşterea cursului, prăbuşirea acţiunilor sau scumpirea primelor de asigurare, se repetă obsedant: "De ce nu intervin autorităţile?".
Pentru a înţelege cum s-a ajuns aici e bine de amintit că în urmă cu două decenii România avea o economie dirijată, iar autorităţile respective au fost înfiinţate ca să crească pieţele ca pe nişte copii. Din păcate, în loc să le îndrume primii paşi şi apoi să le lase să se descurce singure, au creat dependenţă. Au construit sistemul în jurul lor şi au făcut să nu poată funcţiona fără ele. Astfel, în locul unor părinţi responsabili au apărut nişte stăpâni, iar participanţii la piaţă au devenit slugi. Reglementările, normele, rezervele minime sau rezervele tehnice restricţionează permanent accesul celor nou-intraţi pe pieţe şi fac ca acestea să fie dominate de
