Multi dintre romani au crescut cu ideea ca a fi politicos este o virtute si ca bunele maniere reprezinta o calitate a unei bune educatii. De mici, copiilor li se spunea (nu stiu daca li se mai spune si acum) ca e bine sa fie politicosi, pentru ca aceasta reprezinta o calitate majora, prin care se diferentiaza oamenii bine crescuti de badarani. Politetea este insa, in prezent, poate unul dintre cele mai mari handicapuri pe care romanii le au in dezvoltarea lor ca natiune democratica, civilizata si rationala.
De ce? Fiindca politetea reprezinta o bariera in reglementarea noilor relatii sociale si a instituirii noilor institutii, intr-o tara care are nevoie cu disperare de o structurare si mai puternica si mai rapida a noilor sale fundamente. Argumentul principal tine de modul in care morala (cea care sta in spatele politetii si o legitimeaza) pune piedici functionarii institutionale. Atunci cand impui drept criteriu fundamental intr-o societate judecata de ordin moral, toate celelalte criterii (inclusiv cel legal, de pilda) trec in plan secund.
Teoretic, politetea reprezinta un fenomen cultural, cu specificitati in fiecare comunitate in parte, si este format dintr-un set de conduita care are drept scop relaxarea relatiilor sociale si crearea unui confort in randul unei grupari umane. Nu are legatura cu regulile politice de functionare a relatiilor in interiorul respectivei comunitati si, ceea ce este cel mai important, este doar un element complementar de imbunatatire a vietii in comunitate. El nu inlocuieste obligatiile legale si pe cele institutionale.
In Romania insa, in special in ultimele decenii, politetea s-a impus ca solutie alternativa de functionare a sistemului. Politetea a fost, in perioada comunista, o forma (nu un continut) care ascundea, in spatele sau, coportamente exterioare sistemului (pe care acum le numim corupte, dar care avea
