Vasile Arsene, cel mai vârstnic localnic din comuna Grumăzeşti, sărbătoreşte 100 de ani de existenţă. Nemţeanul a scăpat de gloanţele ruşilor şi este serbat astăzi de zeci de copii şi nepoţi.
La cei 100 de ani pe care îi împlineşte astăzi, Nirăuţă Mustăciosul, cum îi spune lumea din sat, deapănă amintirile de parcă toate s-ar fi întâmplat cu câteva zile în urmă.
Deşi nu mai aude bine, iar vederea nu-i mai este de prea mult ajutor, Vasile N. Arsene are proaspete în memorie scenele de luptă de la Odessa şi Cotul Donului, unde a fost infanterist în regimentul 15 Dorobanţi. „Pe 1 noiembrie 1942, într-o duminică dimineaţă, eram pândar la arma automată. Inamicul m-a ochit, dar cartuşul a trecut prin căciula de miel. Camarazii s-au minunat de norocul pe care l-am avut, iar căpitanul le-a spus că ăsta e semn de la Dumnezeu“, spune el.
Are 150 de lei pensie
La exact trei ani distanţă, tot în prima zi a lunii lui Brumar, Vasile Arsene a trecut Prutul pe la Ungheni ca prizonier de război. Armata română şi-a recuperat soldaţii şi i-a adus la Iaşi, după care i-a lăsat la vatră. „Când tata a plecat la război aveam două săptămâni, şi când s-a întors aveam 6 ani“, îşi aminteşte Elena Nicu, unul din cei cinci copii ai bătrânului.
Cu soţia şi două fete, Vasile Arsene şi-a ridicat o casă şi a început să lucreze la CAP, cum l-au prins vremurile. „Dacă făceai treabă mâncai, dacă nu, nu“, povesteşte nemţeanul care s-a ales cu un venit de 150 de lei de pe urma muncii la „colectiv“. Din 1976, de când a ieşit la pensie, a fost cosaş vreme de 15 ani în pădurile din Corbu, Harghita.
„Din coasă mi-am crescut şi copiii şi animalele“
„Ultima dată am cosit când aveam 80 de ani, dar alţii nu pot ţine coasa în mână nici la 60 de ani. Mi-a fost dragă meseria asta din care am ţinut şi copiii şi animalele de pe lângă casă.
