Canadiene (3) Pentru a scrie povestea de faţă, povestitorul s-a desprins cu greu din atmosfera plină de Cupidoni roz a unei istorii de dragoste teribile: cea dintre prinţul Willem Alexander - liniştitul moştenitor al tronului Olandei - şi o argentiniancă (pe umeri pletele-i curg rîu, iar prin vene, fluvii de lavă - sau aşa spune ziarul popular canadian ce-mi căzu sub ochi), pe numele ei de codană Maxima Zorreguieta. Ce va ieşi din această nuntă intercontinentală rămîne de văzut, iar de spus rămîne faptul că, nu tocmai paradoxal, o anumită parte a presei din Québec priveşte cu mai multă simpatie spre orice familie regală imaginabilă decît priveşte spre cea engleză - este încă vie (pentru povestitor, dar nu numai) amintirea referendumului din noiembrie 1995, prin care provincia francofonă a Lumii Noi a fost cît pe-aci să se separe de Canada, spre a deveni suverană, independentă şi, evident, republică. Şi dacă am vorbit de nuntă, înseamnă că preotul e pe-aproape. O veste bună: după toate aparenţele, comunitatea românească din oraşul Québec (din provincia cu acelaşi nume) va avea şi ea, nu peste multă vreme, un preot român. O biserică românească încă nu există, dar dacă vine preotul devine posibil orice. La ceas de sărbătoare - de Paşti, de Crăciun sau cînd simte ghesul inimii - românul québechez are de ales între a merge la o anume biserică românească din Montréal şi a rămîne la Québec şi a se închina într-o biserică ortodoxă grecească (al cărei preot, luminat, mai zice anumite fraze-cheie şi pe ruseşte!). Am spus o anumită biserică pentru că umblă vorba - verificată în parte de povestitor - că la Montréal sînt trei biserici româneşti, numai că una ar fi monarhistă, una ar fi comunistă iar alta ar fi legionară - aşa că nu e chiar indiferent spre ce altar îţi faci crucea dacă nu ţi-e indiferent ce etichetă capeţi. Revenim la Québec. Ca membru - mereu proaspăt şi