Într-un interviu pentru „Adevărul“, scriitorul şi publicistul Vitalie Ciobanu lansează o invitaţie la lectură, lăsându-ne să pătrundem în lumea cărţilor care l-au format ca scriitor şi ca intelectual.

Vrăjit de literele româneşti încă din copilăria sovietică, devorează carte după carte. Parcurge câteva în acelaşi timp. Apar noi şi noi titluri şi este intrigat de toate. Crede cu tărie: cineva care nu citeşte nu ştie nici să gândească, nici să vorbească, nici să scrie. Priveşte cu invidie albă la tinerii de azi, care au lumea la picioare, dar toacă frunze la câini. Nu trece o zi fără să aştearnă câteva rânduri pe hârtie, mai bine zis pe monitor. Are laptop şi tapează oriunde îl prinde Muza. „Unii trag din orice poziţie, eu scriu din orice poziţie“, glumeşte. Am putea discuta ore în şir, despre orice. Azi vorbim cu Vitalie Ciobanu-scriitorul.

„Adevărul“: Ce conţinea biblioteca ta de copil?

Vitalie Ciobanu: Trebuie să spun că am avut marele noroc al unei biblioteci adunate de tatăl meu, profesor de limba şi literatura română, în anii ’60-’70, când în RSS Moldovenească încă se mai vindeau cărţi româneşti. Am profitat din plin, însă până la o anumită vârstă nu aveam acces la grafia latină şi eram tare frământat şi nemulţumit. Una dintre cărţile care mă atrăgeau într-un mod fabulos era „O mie şi una de nopţi“, un volum cu coperţi frumos ornamentate, în stilul vechilor incunabule. Era atât de fascinantă punerea asta în pagină încât sufeream groaznic că nu pot să pricep ce scrie acolo. Într-o sâmbătă după-amiaza, îmi amintesc bine, era un soare pal care cădea pe geam, l-am sâcâit pe tata: „Te rog să mă înveţi aceste litere“. El: „Bine, măi băiete, dacă eşti aşa de încăpăţânat…“. Şi încet-încet am început să desluşesc, să leg între ele silabele şi apoi să devorez cărţile alea pe rând. Ce conţineau? Basme, basme româneşti, dar şi ale altor popoare.

@N_P