Acum, că a trecut ceva timp de la joia fastă pentru fotbalul românesc, putem privi lucrurile cu calm şi trage câteva concluzii.

Euforia de imediat după calificarea celor trei (doar n-o s-o punem la socoteală şi pe Timişoara, descalificată în fond din Liga Campionilor!) echipe în grupele Ligii Europa, era oarecum îndreptăţită, dar poate deveni primejdioasă. În definitiv, putem constata cu toată obiectivitatea că e vorba despre o performanţă îmbucurătoare, după contra performanţele din anii trecuţi. A califica patru echipe, la fel cu (surpriză!) Austria, cu una mai mult decât Spania, Italia şi Germania şi cu două decât Anglia şi Franţa, nu e chiar de lepădat.

Dacă însă schimbăm criteriul şi punem la socoteală şi echipele din Liga Campionilor, satisfacţia ni se temperează considerabil. E normal, apoi, să fim entuziasmaţi de felul cum Dinamo a întors rezultatul. Dacă nu era nesăbuinţa suporterilor, nu erau necesare nici prelungiri, nici penalty-uri. Dar şi, în acest caz, nu se poate să nu ne întrebăm dacă, la 2-0, Slovan juca la fel. Credeţi că Dinamo rezista 90 de minute unui asalt ca acela din ultimele 10?

Spun asta nu ca să-i exonerez de vină pe suporteri, ci de dragul adevărului. Şi în nici un caz nu sunt de acord cu cei care susţin că, fără şocul invaziei suporterilor, Dinamo nu se trezea. CFR Cluj confirmă bunele comportări în Europa de acum câţiva ani. Bosniacii de la Sarajevo le-au pus totuşi multe probleme, chiar şi la scorul general de 3-1 pentru CFR. Şi Timişoara avea ceva de confirmat: lipsa de anvergură europeană. Chiar dacă Stuttgart nu e Partizan.

În plus, Timişoara n-are lotul lui Dinamo. Jucând cu echipa a doua, din cauza accidentărilor, a scos în deplasare un rezultat superior celui deacasă. Steaua are, ea, lot, dar e o echipă pe care poţi conta exact atât cât poţi conta pe patronul ei. Suporterii Stele