Cine, oare, a contribuit mai mult la căderea comunismului în Europa de Est: disidenţii sau bişniţarii? Care anume categorie dintre cele două – ambele minoritare într-un regim de tip leninist – au subminat mai cu spor regimul poststalinist, pînă la finele anilor ’80 ai secolului trecut? La această întrebare ajunseseră, într-una dintre zilele săptămînii trecute, dezbaterile la Şcoala de vară a Institutului Român de Istorie Recentă. Era soare şi frumos afară, se apropia ora prînzului, greierii se odihneau copios după o noapte în care zguduiseră din temelii liniştea la nivelul fînului necosit din Moeciu de Sus, iar într-una dintre sălile de conferinţe ale unei pensiuni locale discuţiile insistau asupra chestiunii de mai sus.

DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? Mă întreb ce aţi răspunde dumneavoastră. V-aş putea reda ce au spus pe această temă, acolo, Michael Shafir, Vasile Ernu, Liviu Tofan sau subsemnatul (sau veterani ai memoriei, precum Dinu Zamfirescu ori Mircea Carp, sau istorici tineri, precum Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea, Corina Doboş, Mia Jinga, Bogdan Jitea, Dumitru Lăcătuşu, Gabriel Marin, Alex şi Andrei Muraru, plus alţi 20 de masteranzi şi doctoranzi de diferite specializări găzduiţi de IRIR) – dar cel mai mult m-ar interesa ce crede distinsul cititor acum, la începutul acestei toamne, cu puţin înainte de a aniversa 20 de ani de la dispariţia de pe hartă a ultimului imperiu ideologic al vremii noastre: Uniunea Sovietică.

A spune „ori disidenţii, ori bişniţarii“ simplifică o problemă care e cu mult mai nuanţată. La căderea comunismului au contribuit, în felul lor, şi Václav Havel, şi Doina Cornea, şi Soljeniţîn – dar pesemne că, tot în felul lor (şi totodată într-alt fel)