România e un paradis. E drept, nu pentru prostime. De el au parte cei care exploatează la sânge toate slăbiciunile statului.
Am să citez o frază a unui cunoscut om de televiziune: „[Capitalismul sălbatic] este acel capitalism care trece pe lângă ţine când tu stai pe canapea şi leneveşti şi nu te întreabă ce-ţi doreşti în viaţă şi cum ar putea el să te ajute să ajungi acolo cu minim de efort, nesimţitul!“ Rândurile acestea au avut un mare succes în diaspora. Ele au întărit senzaţia că România lăsată în urmă e una trândavă, miloagă, nesimţită, prostească şi au ridicat la rang de axiomă câteva excepţii prezente în toată lumea. Îşi au originea în cele câteva pancarte anti-corporatiste din rândul demonstranţilor. Toate ca toate, numai capitalism cu faţă umană să nu ceri, că miroase a bolşevism. Şi mâna lungă a Moscovei, desigur. Aşa o fi? Este tânărul stat capitalist românesc unul în pericol? Cuceririle economiei de piaţă sunt nesigure? Fug investitorii de frica naţionalizării? Înainte de a purcede la evaluarea corectă a situaţiei, să convenim un lucru: salariatul român (da, ăla pe care ideologi puţini la simţire îl fac necalificat şi milog) munceşte cu 25% mai mult decât omologul lui occidental şi câştigă cel mult jumătate, de regulă nici un sfert.
Capitalismul românesc este înfloritor când bagă mâna în buzunarul statului. Dacă afacerea are cea mai mică legătură cu resursele, companiile şi administraţia publică, succesul e garantat. Nici nu trebuie să implice vreo abilitate sau valoare adăugată prin muncă şi tehnologie. E suficient, de exemplu, să iei energie ieftină de la stat şi să o vinzi scump. Se cheamă că eşti un capitalist destoinic. E bine ca, în acelaşi capitalism de cumetrie, să-ţi plasezi omul de încredere în fruntea unei regii autonome şi, imediat, tu şi toate rubedeniile tale veţi fi înşurubaţi la ugerul cel gras, în defavoarea populaţiei.