Pare incredibil, dar lipsa de şansă a copiilor din România comunistă a evoluat şi s-a adaptat la economia de piaţă.

Am avut onoarea de a sta alături de Ivan Patzaichin, acum câteva zile, la o întâlnire cu „olimpicii" bucureşteni. A fost foarte instructiv să discut cu nişte elevi care nu numai că sunt valoroşi de la natură, dar beneficiază şi de susţinerea părinţilor. Ăia care cred că ei sunt responsabili, nu Cel de Sus. Spre deosebire de 80% dintre copiii României, familiile de care vorbesc înţeleg ce e o viaţă mai bună, mai demnă, mai folositoare şi cum să acţioneze în consecinţă. Exact lor le-a povestit dl Patzaichin cum a ajuns campion. Poate ştiţi povestea, aşa că am s-o rezum în câteva cuvinte. Rupt de lume, la capătul pământului, Ivan-copilul a decis că trebuie să fugă din satul lui.

Să-şi croiască alt destin. Singura portiţă de salvare era aceea a sportului. Urma să scape şi de sărăcie, şi de uitare. România acelor vremuri nu oferea altă şansă. Şi aşa s-a-ntâmplat. A devenit cel mai mare campion.

În discuţiile care au urmat, am încercat să-i trag de limbă pe elevi. Ştiţi cât de suspicioşi sunt adolescenţii dacă un adult face pe sfătosul. Până la urmă, ne-am înţeles. Eu să nu mă dau mare, ei să nu fie scoşi la tablă. I-am întrebat despre viitor. Două treimi voiau să-şi continue studiile în Occident, iar 50% deciseseră, deja, că vor rămâne „dincolo". Cei mai mulţi au, azi, şaisprezece ani, însă decizia lor e definitivă, mai puternică decât conştiinţa de sine. I-am pus în balanţă cu cei care nu voiau nici să plece, nici să rămână. I-am ascultat pe toţi fără să mă dau de ceasul morţii. În scurtul timp disponibil, am încercat să descifrez misterul acestui uriaş val migrator al inteligenţei peste mări şi ţări. Fiecare elev mi-a explicat cu subiect şi predicat de ce preferă străinătatea: mai multă civilizaţie, mai multe şanse, mai multă demnitate, ma