Cercetările sociologice arată că peste 75% din cetăţenii cu drept de vot nu urmăresc scandalurile politice de zi cu zi. Pentru asemenea spectatori, aşa spectacol: ziua acuze, noaptea dezvăluiri, a doua zi audieri la forurile competente. Am mai avut campanii electorale, unele chiar înfierbântate. S-au mai folosit arme murdare, înregistrări, intoxicări, manipulări. Dar de fiecare dată până acum electoratul a avut de optat, oricât ar fi fost de îngreţoşat de sosul campaniei, între două căi strategice pentru viitorul României. Iliescu sau Constantinescu, Iliescu sau Vadim Tudor, Băsescu sau Năstase.

Au fost decizii care au avut în spate nişte repere clare: capitalism sau neo-socialism, Est sau Vest, democraţie sau naţionalism, stat ticăloşit sau stat de drept. În  votul  de atunci s-au pus speranţe. Oamenii bucuroşi  care au ieşit în Piaţa Universităţii în 1996, când a câştigat Emil Constantinescu, şi chiar în 2004, când Traian Băsescu a devenit preşedinte, nu erau, în marea lor majoritate, aplaudaci cu contract la partid. Erau mulţi dintre cei care au crezut că votul lor va conta pentru viitor, că speranţele lor vor fi, măcar în parte, împlinite.

Acum nu domnesc decât confuzia şi disperarea. Nu disperarea populaţiei. Nu, oamenii nu sunt disperaţi, sunt indiferenţi. Cercetările  sociologice arată că peste 75% din cetăţenii cu drept de vot nu urmăresc scandalurile politice la zi. Poliţele se plătesc în cerc restrâns şi se comentează aşijderea.  Publicul larg a învăţat că nu mai trebuie să aştepte nimic de la politicieni. De aici se trage prezenţa din ce în ce mai mică la vot şi apatia populaţiei faţă de fenomenul politic. Nu, disperarea este a politicienilor şi a partidelor. O disperare adâncă, rece pe care o simt în oase. Disperarea celor care sunt conştienţi că au distrus, poate iremediabil, capacitatea oamenilor de a spera la mai  bine odată