Ar fi oportun ca în viitoarea Constituţie să fie precizat că trebuie ca „autorităţile cu competenţe decizionale în domeniile vizate de problematica supusă referendumului (în cazul de faţă Parlamentul) să ia în considerare, să analizeze şi să identifice modalităţi de punere în practică a voinţei exprimată de popor”, adică exact ce a decis CCR? Referendumul consultativ a devenit iar un instrument de luptă politică între Preşedinte şi Parlament. În opinia mea, organizarea unui asemenea referendum acum pentru o temă în legătură cu care electoratul s-a mai exprimat şi în 2009 este un gest care va rămâne fără urmări în viitoarea Constituţie. Dar, dincolo de înţelegerea jocului politic, aş vrea să semnalez încă o problemă aruncată în spaţiul public tocmai în perioada discuţiilor pe marginea modificării Constituţiei: rostul referendumului consultativ. După cum am putut vedea, într-un astfel de caz, chiar dacă o majoritate covârşitoare de votanţi s-ar exprima în favoarea unei legi sau a unui aspect dintr-o lege, nu există un text de lege care să oblige Parlamentul să-şi însuşească o asemenea opinie. Aşa s-a întâmplat cu ideea Parlamentului unicameral şi a numărului maxim de 300 parlamentari în 2009 şi la fel cred că se va întâmpla şi acum. Conform Constituţiei, înainte de a declanşa procedura de organizare a referendumului, Preşedintele trebuie să consulte Parlamentul. Chiar dacă acesta din urmă ar respinge ideea, Preşedintele poate să continue organizarea referendumului al cărui rezultat poate fi ignorat de Parlament. Consultarea îi dă dreptul Preşedintelui de a nu ţine cont de voinţa Parlamentului şi îi dă posibilitatea Parlamentului de a ignora voinţa electoratului. Cel puţin aşa pare la o primă vedere, că în afară de oferirea prilejului de a dezbate o temă, referendumul consultativ ar putea să nu aibă niciun efect legislativ. Dar, în Decizia Curţii Constituţionale Nr. 682