Vreo 15 ani de publicitate m-au făcut însă să înţeleg că ceea ce văd nu are nici o legătură cu ceea ce capăt în fapt. Într-o epoca apusă în care lucrurile erau mult mai simple şi în care ţăranul încălţat cu opinci şi mirosind a vaci venea în fiecare dimineaţă să-i aducă boierului bucureştean pe uşa din dos a cuhniei, lapte proaspăt, iar pescarul de la Giurgiu ajungea, cu crapul în spinare, ultimul în Obor pentru ca avea de scos setcile întâi, într-o epocă aşadar în care eticheta alimentului era însuşi producătorul, oamenii păreau liniştiţi cu ceea ce puneau pe masă în după-amiaza tihnită a unei duminici de Sf. Arsenie. Între timp şi între timpuri, lucrurile au început să o ia agale pe cărările mai puţin ortodoxe ale globalizării, flancate bine din spate de uimitoarea invenţie numită maşinăria marketingului. Şi uite aşa la vreo 80 de ani de când Matache Măcelaru (omul nu piaţa) inventa din mişcări dibace de cuţit vrăbioara, dintr-un viţel crescut pe islazul Pantelimonului, am ajuns într-o societate în care aparent nimic nu este ceea ce pare şi în care eticheta tipărita cu cinci cenţi plus tva reprezintă garanţia maximă a calităţii.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu am, n-am treabă dacă e prânz calc pragul vre-unei locante din drum, dacă e seară mă afund într-un stabilimet cu fason şi comentarii multiple în lumea virtuală iar dacă e duminică baletez ca o lebădă neagră printre tarabele pieţelor din urbe. În piaţă lucrurile par a sta mai convingătoare când vine vorba de originea controlată a mărfii. Aşadar la taraba cu brânză de Sibiu, vânzătorii, adeseori cu clop, par a avea chiar şi accent şi trăsături neaoşe. Vreo 15 ani de publicitate m-au făcut însă să înţeleg că ceea ce văd nu are nici o legătură cu ceea ce capăt în fapt. Astfel, cum pruncii află la o vârsta mult prea fragedă că Moş Crăciun nu e decât vecina de la 7 căreia i s-a pus mustaţă de vată şi a evit