Optimismul noului premier mă intrigă, mă copleşeşte.
Deşi de la învestire şi-a luat o morgă de om conştient de grijile care-i stau pe umeri, Emil Boc trădează o anumită inconştienţă. Sau, mă rog, o anumită lipsă de experienţă într-ale guvernării. Declaraţia sa privind bugetul: „vom vedea ce vom găsi în vistieria ţării“ este o mostră de naivitate. De parcă banii ţării stau într-un fel de cameră, într-o peşteră a lui Ali Baba, iar proaspăt şef al executivului, măreţul Boc va primi cheia şi va vedea câţi centimetri de bănet mai există în vistierie. Ce giuvaieruri, aur şi pietre preţioase a mai lăsat Tăriceanu în urmă, pentru că tot anunţa victorios pe toate drumurile că economia duduie. De fapt, zgomotul sacadat nu venea de la imaginarele motoare puse la treabă de liberali, ci de la horcăiturile pseudoeconomiei naţionale.
Nu-l pot acuza pe Emil Boc de rea-credinţă, ba dimpotrivă. Ştie că de acest mandat se leagă destinul său politic, că vin vremuri tulburi.
Declaraţiile lui Emil Boc seamănă mai mult cu o lecţie de psihanaliză. Se vede că se autoîncurajează, că îşi face curaj. Ultima relatare a premierului este şi ea cel puţin zglobie: „Trebuie să ajungem în situaţia ca România să nu mai fie o ţară importatoare de produse alimentare, ci exportatoare. Noi putem hrăni 80 de milioane de oameni“. Nu-ţi vine să îl întrebi precum Moromete: „Pe ce te bazezi?“. 80 de milioane? Poate să-i hrănim după modelul chinezesc, cu câteva grame de orez pe zi.
Şi ce, mă rog frumos, să exportăm, excelenţă? Parcă nu aţi trăit în această ţară până acum. Nu cumva fabricile - e adevărat, unele inutile - au fost vândute ca fier vechi? Ce produs are România pe care îl poate exporta, aşa, să le rupem gura la străini? Păi, în afară de lemn, că numai noi, inconştienţi, vindem materie primă, sare şi mai ştiu eu ce minereu, cu ce ne putem lăuda? Noi e
