Ivorianul a fost eroul unui meci pe care şi-au făcut timp să-l urmărească şi mai marii lumii.

Mai marii lumii nu se pregătiseră să îl vadă pe el. În general, nu se pregătiseră să îşi lase treburile baltă ca să se ocupe de fotbal. G8-ul fără cravată de la Camp David era despre problemele lumii. Barack, Angela, Jose Manuel, David şi nou venitul Francois, le vieux enfant prodige, puneau ţările la cale atunci cînd a început finala de la Munchen şi, la cît se mai pricepeau ei la sportul acesta, se gîndeau că urma să fie un meci decis între rigoarea germană şi spiritul de sacrificiu al englezilor. Mă rog, cîţi englezi mai numără şi Chelsea. Lampard, Cole, Cahill.

Nici unul dintre şefii de stat ai summit-ului nu se gîndea la Didier. Ce guvernant responsabil, ce om puternic pe umerii căruia apasă soarta burselor, decuplarea Greciei sau retragerea din Afghanistan ar fi crezut că eroul finalei va fi un ivorian de 34 de ani? E drept că nici guvernaţii G8-ului, adică popoarele de microbişti ale planetei, nu îşi închipuiau că va fi seara lui Drogba. Ţări dezvoltate, emergente - aşa li se spune acum celor în curs de dezvoltare - ori pur şi simplu subdezvoltate, toate au fost martore ale unei demonstraţii simple. Fotbalul e un amestec ciudat de muncă şi inspiraţie, de umilinţă presărată cu sclipiri de trufie. Sînge rece, concentrare, altruism.

Toate lucrurile acestea le-au arătat pe bucăţi şi alţii, nu doar eroul nostru cu muşchi sculptaţi. Cech a creat senzaţia materială că poarta lui este mai mică decît aceea a lui Neuer, Lampard s-a pus cu modestie în slujba colectivităţii. Însuşi alintatul Torres a alergat ca un hamal între cele două careuri. Drogba le-a făcut însă pe toate, cu graţia celui care îşi păstrează eleganţa şi atunci cînd dă cu sapa pe marginea drumului. Golul din minutul 88, la primul corner al lui Chelsea, este o poveste despre instinct, coordon