Lăsându-şi premierul să anunţe, exact în aceeaşi zi în care se inaugura o nouă „metodă" de dialog social, că va reduce brutal remuneraţia patronilor din sectorul public, aplicabilă imediat, preşedintele dă o mare lovitură.
Spiritele acide vor vedea în crearea acestei noi norme - un maximum al acestor salarii de 1 la 20 (de salarii minime din respectiva companie) - un tropism tipic francez, pe cât de exotic, pe atât de anacronic şi care ar confirma aversiunea legendară a poporului galez pentru bani şi companii. În mulţime, vor denunţa o lovitură politică, menită obţinerii majorităţii absolute în Parlament.
În fine, vor căuta să convingă, fără a le fi frică de faptul că se contrazic, că această măsură nu riscă să afecteze decât o mână de directori. Trebuie spus sus şi tare că aceşti detractori se înşeală amarnic. Expunerea unui simbol al stângii nu face neapărat o politică.
Dar profunzimea, durata şi intensitatea crizei care a lovit Franţa (şi întreaga lume occidentală) impun noi reguli. Fără aceste reguli ar fi complet zadarnic să doreşti „să refaci societatea", cum o spune aaşa de frumos Pierre Rosanvallon.
În vreme ce nimeni nu îndrăzneşte într-adevăr să-şi imagineze sacrificiile pe care această criză multiformă riscă să le impună tuturor, puterea exemplului şi echitatea au devenit condiţii sine qua non (fără de care nu se poate) pentru a înfrunta în cadrul societăţii vremurile dificile.
