Am recitit cu puţină vreme în urmă un interviu mai vechi acordat unei publicaţii on line de binecunoscuta actriţă bucureşteană Andreea Bibiri. Lucidă, tăioasă, rece, caracterizată în primul rând printr-o autoevaluare severă specifică adevăratelor talente,

Andreea nu e deloc blândă atunci când e invitată să vorbească despre modul în care percepe ea publicul bucureştean. Pe care îşi asumă riscul de a-l califica drept prost, aducând în sprijinul afirmaţiei sale obiceiul acestuia de a aplauda cam prea generos orice spectacol, indiferent de valoare.

Mai deranjant i se pare actriţei de la “Bulandra” aplaudatul în picioare, socotit drept jignitor. Şi aceasta fiindcă ridicatul de pe scaune în momentele de după finalul spectacolului e pus de Andreea Bibiri pe seama dorinţei spectatorilor de a se dezmorţi după îndelungatul stat pe scaune.

Stilistica spectatorului

Sunt de acord cu Andreea Bibiri că în ultimii ani se aplaudă prea mult şi prea la orice. Sunt şi eu deranjat, asemenea Andreei, de excesivul aplaudat în picioare. Nu cred însă că acesta ar veni ca urmare a unei necesităţi de ordin fizic, ci e, mai curând, consecinţa unei generozităţi prost înţelese. Mulţi spectatori văd în aplaudatul mult şi în poziţie bipedă un gest obligatoriu de politeţe. În fond, îşi spun ei, actorii (pe care publicul obişnuit îi identifică -şi cred că nu fără temei- ca fiind principalii realizatori ai spectacolului şi garanţii reuşitei acestuia- ne-au dăruit o bucurie, aşa că e cum nu se poate mai firesc şi mai civilizat să răspundem efortului acestora prin aplauze îndelungi şi salut în picioare.

Cel mai adesea, spectatorii sunt de bună credinţă, uitând că astfel îşi suspendă voit atribuţiile de judecători ai valorii a ceea ce au văzut. Puţini se gândesc că aplaudând cam la fel şi la un spectacol bun, şi la unul mai puţin izbutit (şi împotriva a ceea ce se crede înde