La un moment dat, toată România întorsese capul spre vecini: sudul la bulgari, vestul la sârbi, nordul la unguri, estul la ruşi şi la basarabeni. La mijlocul anilor ’80, românii dezvoltaseră un arsenal de tactici ca să răspundă nevoii de imagine şi de diversitate. Mai citeşte şi:

Reportaj / Noaptea de video dinainte de 1989Ceauşescu PCR / pâinea noastră unde e?Ceauşescu pentru URSS: „Niet perestroika!“

„Az săm Sâncio ida ot goriţa/Da vi kaja lekă noş deciţa/Ce e tamno vece van/Vreme e ză san, vreme e ză san”. Dacă versurile de mai sus, transcrise mot à mot, vă sună cunoscut, asta înseamnă cel puţin două lucruri: că faceţi parte din generaţia care-a crescut cu desenele animate de pe bulgari şi că locuiaţi la mijlocul anilor ’80, cel mai probabil, undeva în sudul României.

Genericele "Leka nos, deta", pe care le cunosc bucurestenii AICI şi AICI .

Că sudul era cel care-şi întinsese, la propriu, antenele către „Bâlgarska Televizia”. Nordul ţării se mândrea că „prinde” ungurii, vestul că vede emisiuni occidentale la posturile sârbeşti, estul că se uită la ruşi şi la basarabeni. Dar mai erau şi combinaţii: în funcţie de aşezarea ta pe hartă, puteai să prinzi posturi de mai multe naţionalităţi, ceea ce te făcea un om cu-adevărat norocos în ochii celorlalţi.

„Vedeai ceva, nu purici ca la noi“

Cert e că, prin 1984-1985, când televiziunea naţională îşi redusese programul la două ore pe zi, românii găsiseră soluţii. Că era agăţată de balcon şi se mişca la fiecare pală de vânt, că era pe bloc şi-avea în capăt un lighean de aluminiu, că era dotată cu mercur, potrivit legendei, că era una singură, cu 12 elemenţi, sau că era în dublu exemplar, antena improvizată ca să prinzi posturi străine a fost o constantă în dotarea multora dintre locuinţele românilor şi le-a fost sprijin de nădejde în u