De la o vreme, în jurul politicii externe a statului român tot mai mulţi ochi privesc cu atenţie. Ochii sunt ai diferiţilor actori de talie mică sau foart mică, implicaţi în sfera publică. Toţi îşi dau cu părerea, fac uz de multe ori de diferite tiluri şi diplome universitare, dar în afară de vorbe, puţină substanţă se „degajă” din analizele lor.
Anul 2013 este înaintea anului electoral 2014, pentru că, indiferent dacă se va pronunţa Curtea Constituţională în sensul adăugării perioadei de suspendare actualului şef de stat, tot anul 2014 va duce greul campaniei: preşedinte nu cred că va fi cel care punctează mai bine, ci cel care greşeşte mai puţin.
Politicienii români au şi ei anumite carenţe, iar asta ne întristează, pentru că aceştia izbutesc să rateze de multe ori şi nu se ocupă, după cum ar trebui, de crearea de strategii de ansamblu, la nivel macroeconomic şi la nivelul general al politicii externe.
Potrivit art. 102 alin. (1) al Constituţiei, Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării. Faptul că liniile directoare al politicii externe sunt trasate de către Preşedintele ţării este un aspect, dar la fel de importantă este aducerea la îndeplinire de către Guvern. Discreptanţele dintre aceste două instituţii, precum şi voinţele diferite sau chiar opuse nu fac bine, şi acest lucru este conştientizat oriunde.
Din păcate, şi în domeniul politicii externe avem parte de puţină conlucrare, iar rezultatele sunt vizibile şi, din nou, puţin plăcute.
Consecinţele s-au răsfrînt mai ales în economie, care a mers cumva, dar atât. Iar aceasta, pentru că oamenii politici nu au înţeles mersul real al economiei. Pentru o minimă bibliografie de pe internet, aş sublinia următoarele:Când premierul trimite economia, pentru încă un an, la păscut. Pauza de-o lună
Conferinţă – Competitivitate: Nu mai păcălim pe nimeni cu cota
