Astăzi, tindem să credem că libertatea este un câștig al modernității. Avem frecvent impresia că inflația drepturilor sociale reprezintă marele merit al politicii actuale. Ne înșelăm: visul libertății și bătălia pentru demnitatea persoanei sunt parte din cea mai veche istorie a umanității. Aşa cum secolul XX a îngenunchiat sute de milioane de oameni în numele unor utopii politice, Antichitatea a sondat misterul libertăţii într-un limbaj economic, filozofic sau religios.
Arheologii ne spun că o inscripţie cuneiformă (Ama-gi) din Sumer documentează primele politici inovatoare ale unui lider local pe nume Urukagina, situat în oraşul Lagash. Urukagina a garantat pentru prima oară proprietatea privată şi comerţul liber. Totul se petrecea undeva în jurul anului 2350 î.e.n. În leagănul civilizaţiilor orientale se sfârşea astfel umilinţa de-a te fi născut debitor permanent al unui satrap fără inimă.
O mileniu mai târziu, în Egiptul faraonic, un israelit pe nume Moise resimţind dispreţul faţă de „vanitatea regală” şi, văzându-şi compatrioţii bătuţi fără justificare, dă curs „dragostei lui fireşti pentru dreptate”[i] şi ucide agresorul (Ex. 2, 12). Drama poporului ales se întrețese cu șirul lung al diferitelor captivități. Din Egiptul faraonic până în Babilonul idolatru, descendenții lui Avraam își caută dreptatea pe solul libertății.
Libertatea rămâne promisiunea neveştejită a celor care cred: „Şi au binecuvântat pe Dumnezeul părinţilor lor, căci le-a dat libertate şi învoire, ca să se întoarcă să zidească Ierusalimul” (Solomon 4, 62-63a). Căutarea libertății și durerea exilului au fost sublim cântate de Giuseppe Verdi (1841) în faimosul cor al sclavilor („O mia Patria, sì bella e perduta!”) din opera dramatică Nabucco (regele nebun).
Dacă libertatea are semnificaţii precumpănitor spirituale pentru evrei, în spaţiul grecesc eleutheria e mai curând „gr
