Că i-au uitat autorităţile pe românii din Ucraina e una, din păcate, îi uităm şi noi…
Două evenimente culturale importante, aniversarea revistei „Bucovina Literară", apărută în 1941 la Cernăuţi şi reluată după 1990 la Suceava, şi ediţia cu numărul 43 a Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş", m-au ţinut mai bine de jumătate din săptămâna trecută într-o minunată toamnă bucovineană. Simt nevoia să le mulţumesc prozatorului Constantin Arcu, actualul redactor-şef al revistei, şi poetei Carmen Steiciuc, curatorul festivalului, pentru amabila lor invitaţie. Şi pentru modul exemplar în care au decurs „ostilităţile", şi pentru faptul că mi-au prilejuit revederea unor scriitori, pe care-i simt apropiaţi, din ţară, dar şi de la Chişinău sau din nordul Bucovinei, precum Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu, Radu Aldulescu, Radu Mareş, Leo Butnaru, Ilie Zegrea, Vasile Tăriţeanu, Lora Bostan etc., dar mai ales pentru ziua de joi petrecută la Cernăuţi. De douăzeci de ani, de la „spargerea" Uniunii Sovietice, tot vreau să ajung acolo, dar n-a fost să fie. Abia acum a fost să fie şi, probabil, de puţine ori am fost mai bucuros de o călătorie în ultimii ani, deşi nu sunt un ins care stă locului.
Am fost bucuros şi trist în acelaşi timp, percepând situaţia dificilă a comunităţii româneşti de acolo, de care autorităţile noastre par să fi uitat cu totul, deşi tratatul cu Ucraina prevede măsuri de sprijin şi protecţie. În fapt, şcolile în limba română sunt pe cale să dispară, limba română urmând să nu mai fie limbă de predare, ci doar „limbă străină" ca oricare alta. Asta ar afecta zeci de şcoli situate, mai ales, în sate dintre frontieră şi Cernăuţi, cu populaţie compact românească. O populaţie care numără aproape 200.000 de persoane, după ultimul recensământ oficial, şi circa 250.000, cifră oferită de organizaţiile româneşti, probabil mai exactă. Greşesc, autorităţile
