Preocupaţi de problemele zilnice, cei mai mulţi dintre români au aflat de disidenţi abia după 1989. Cei care auziseră totuşi de disidenţi în anii comunismului îi considerau pe aceştia nebuni, naivi, agenţi provocatori şi mai puţin oameni curajoşi, care se luau la trântă cu sistemul. „Disi...ce?”, mă priveşte intrigat bătrânul cu pălărie. Mircea Stan, de 72 de ani, citea o cărţulie, pe o bancă în Cişmigiu, când l-am întrebat eu ce ştie despre disidenţii din perioada comunistă. Dau să explic: „Doina Cornea, Paul Goma...
Auziseţi de ei în anii ‘70 - 80’?” Răspunde repede: „Nu ştiam nimic, domnişoară, că nu mă interesa. Despre Doina Cornea am auzit după Revoluţie, că-i scriitoare, că nu ştiu ce. Eu mi-am văzut de treaba mea, am fost prea prins cu problemele mele ca să ştiu de-astea.
Auzeam de Lupeni, de Braşov, la radio Şanţ, cum se spune, dar nu comentam. Nu-mi plăcea. Am fost slugă credincioasă, am lucrat ca maistru tâmplar la IPLM (n.r. - Întreprinderea Produse Lemn Mobilă), n-am avut nici timp să-mi trag sufletul”.
Sociologul Puiu Lăţea confirmă: „În afara unora care erau la curent cu mesajul disidenţilor, cea mai mare parte a românilor nu ştia nimic sau ştia prea puţin.
Nici nu se putea altfel: ei nu ascultau posturi de radio străine, nu se puteau intersecta cu disidenţii sau cu cei apropiaţi lor şi obişnuiau să se ţină departe de informaţia socotită periculoasă.
Majoritatea românilor a aflat despre disidenţi abia după 1989, în contexte discursive diferite. Evaluarea a fost, de cele mai multe ori, retrospectivă şi deja filtrată de personajele-cheie ale vieţii publice româneşti. Dacă l-ai ascultat sau l-ai citit pe Vladimir Tismăneanu, ai toate motivele să-i apreciezi pe disidenţi.
Doina Cornea, astăzi în vârstă de 79 de ani Foto: Mediafax
Dacă, însă, ai fost sensib
