Impozitul forfetar a născut aprigi controverse, pentru că mediul mai resimte impozitul minim impus de Pogea, care s-a adăugat la majorarea CAS şi a fost urmat de creşterea TVA şi a taxelor pe proprietate. Şi pentru că jurul lui încă se poartă discuţii aş vrea să intru şi eu în această dezbatere.

Bunăoară, foarte mulţi români au vizitat Turcia şi le-a plăcut că la Istanbul se pot târgui în magazin. La noi, însă, o ordonanţă a Guvernului Isărescu (99/2000) impune ca reducerile de preţuri să poată avea loc doar în anumite perioade, ca nu cumva statul să încaseze mai puţin din taxe dacă se ieftinesc mărfurile. Fără a se lua în calcul că esenţa capitalismului e piaţa, nu asigurarea de venituri statului. Asta cu precizarea că forfetarul n-ar trebui să se mărginească la categoriile de servicii la care cheltuiala administrativă pentru plata impozitului pe profit e mare, ci să fie implementat în toate zonele din economie unde aduce o optimizare a cheltuielilor, atât pentru întreprinzător, cât şi pentru stat. Adică şi la cabinete medicale, case de avocatură, notariate, comerţ etc.

Alt lucru “elementar” care ar trebui limpede perceput e acela că Fiscul n-ar trebui să încaseze impozite sub forma unui procent dintr-un venit, pentru că dacă pretinde 16% din profitul unei firme ar trebui să investească în aceeaşi măsură. Iar când statul român nu redistribuie ceea ce încasează poate pretinde cel mult o taxă de funcţionare a unei activităţi.

Taxa numită impozit forfetar trebuie diferenţiată în funcţie de domeniu pentru că nu toate activităţile care se desfăşoară pe aceeaşi suprafaţă au aceeaşi profitabilitate. De pildă, o valoare adăugată generează un coafor şi alta o cizmărie sau o agenţie de turism. Această diferenţiere e legată şi de faptul că sunt domenii ce ar trebui stimulate pentru a ajunge la o ofertă consistentă de bunuri şi servicii care să