Nu au fost martiri, ci tradatori. Au pozat in victime inocente ale unui angrenaj politienesc infernal. Si-au mintit copiii, prietenii, rudele. Au facut spionaj pentru o putere straina, un imperiu ideologic care urmarea un proiect liberticid de dominatie planetara. In pofida evidentelor incontestabile, dupa 60 de ani de la executarea lor, cazul soţilor Julius şi Ethel Rosenberg face parte dintre acele cauze celebre care nu contenesc să alimenteze controverse şi polemici. Atasamentul irational pentru asemenea mituri tine de ceea ce numesc fantasmele salvarii. Intr-un text celebru, filosoful Sidney Hook a formulat perfect cum trebuie sa ne raportam la asemenea actiuni: “Heresy, Yes – Conspiracy, No!”
Acuzaţi de spionaj în favorarea URSS, cei doi au fost judecaţi, condamnaţi şi executaţi pe scaunul electric în luna iunie 1953. Preşedintele Eisenhower a refuzat să le comute sentinţa, iar propaganda stângii mondiale i-a transfigurat pe cei doi în martirii unui crez politic, victime presupus inocente ale unei sinistre „vânători de vrăjitoare“. În anii ’80, istoricii Ronald Radosh şi Joyce Milton au publicat o carte menită să demoleze mitologia legată de cazul Rosenberg, dovedind, cu probe extrem de persuasive, că a fost vorba de spionaj real, că Julius Rosenberg a fost într-adevăr agent sovietic, nu doar un comunist idealist îndrăgostit de experimentul stalinist. Am scris la vremea respectivă un eseu transmis la Radio Europa Liberă sub titlul „Falşi martiri şi trădări reale“. Poate fi citit în volumul meu „Scopul şi mijloacele“, apărut la Curtea Veche în 2004. Între timp, s-a întâmplat să stau îndelung de vorbă cu Ronald Radosh, editor al unei importante cărţi despre rolul Moscovei în Războiul Civil din Spania şi participant activ la dezbaterile intelectuale din Statele Unite.
O mărturisire spectaculoasă a pus capăt, in 2008, oricărei îndoieli privind culpabi