Să-ţi uiţi locul unde ai răsărit la viaţă înseamnă să-ţi dai singur brânci în moarte pentru o bucată din suflet. Să uiţi mângâierea mamei când îţi dădeau dinţii de lapte cu durere grea înseamnă să devi văduv de adierea împrospătoare a copilăriei.

A uita gara din care ai plecat spre viaţă înseamnă a nu mai avea niciodată alte gări, ducându-se în pustiu chiar şinele trenurilor, aşa că tu nu mai calci pământul ci calci pe aer, alergând pe loc. Oamenii de calitate au în inimă mereu locurile naşterii unde se reîntorc fie cu gândul, fie cu paşii pentru a se îmbărbăta. Unul dintre aceşti oameni luminoşi care dăruiesc bucurie şi sensibilitate românilor este Maria Dragomiroiu. Marea cântăreaţă când vrea să-şi completeze vlaga dă o fugă în satul ei natal din judeţul Vâlcea măcar pentru câteva ore. Mătură frunzele din prispa casei, trebăluieşte prin ogradă şi i se schimbă spre bine metabolismul sufletului. Se suie cu altă tragere de inimă pe scenă şi încântă viaţa românilor cu arta ei după ce a dat o raită pe la casa părintească din satul Marcea, comuna Ioneşti. Când ajunge acolo priveşte şi spre unul din pereţii odăii unde îşi făcea lecţiile cu mama călcând rufe alături. Acum pe perete este doar urma bătrânului difuzor la care ea auzea cântul popular românesc. Şi aşa fetiţa de atunci a ajuns să le îndrăgească din toată inima pe Maria Lătăreţu şi pe Maria Tănase. A venit Maria Dragomiroiu la o şcoală importantă din Bucureşti, la liceul cel mai de fiţe, Liceul Caragiale. Şi Maria Dragomiroiu, fetiţa coborâtă din Vâlcea pornea spre şcoală cu primele tramvaie ieşite din depou în zori ca să fie singură în clasă şi să cânte. Se oprea în uşa clasei, îşi rezema mătura de perete, ca să o poată aplauda femeia de serviciu de la Liceul Caragiale. Povestea Maria Dragomiroiu, că după ce i-a urcat pe culmile bucuriei pe românii duşi în America, la sfârşitul turneului a pierd