Nu înţeleg de ce fugim noi, românii, de Dracula. Pentru că e rău şi sângeros? Dar leul nu e sângeros? Cu toate astea, multe ţări îl au ca simbol. Toată lumea a auzit de Leul Britanic. Englezii se mândresc cu el, chiar dacă pe insula lor nu trăieşte nici picior de leu. Doar la grădina zoologică.
Alţii au ca simboluri lupi, acvile şi urşi. Şi se fălesc cu asta. Ţin minte că, acum câţiva ani, la nu ştiu ce meci de fotbal al Naţionalei, un ziarist străin i-a numit pe jucătorii noştri „Dracula’s Boys”. Adică „Băieţii lui Dracula”. Ţara a fost cuprinsă de un val de indignare: ne-a făcut fiii lui Dracula! Ne-a jignit, ne-a înjurat de mamă! Dar ce naiba e aşa de rău să fii urmaşul lui Dracula? Un ziarist ne-a făcut vampiri pe toţi. Aşa, şi? E mai bine când suntem făcuţi hoţi şi cerşetori? E mai onorant?...Nu, noi nu vă sugem sângele, doar vă umblăm la portofele...
Ăia care şi-au ales leul drept simbol s-au gândit câte antilope a mâncat? Câte zebre a sfârtecat? Nu, s-au gândit că leul e un animal curajos, dar, mai ales, un animal care inspiră teamă şi respect. La fel şi lupul sau acvila. Strămoşii noştri daci şi romani mergeau la luptă cu aceste două stindarde: lupul şi acvila. Trebuie blamaţi pentru asta? Ar trebui să ne fie ruşine cu ei? După mintea mea, Dracula e un personaj care inspiră teamă şi respect. Nu-ţi vine să te iei de el. Nu-ţi vine să-l superi. Sigur, nu e deloc creştinesc ceea ce face el. Plus că se ridică din morţi, sperie lumea. Dar leii, lupii şi acvilele merg cumva la biserică ?
Fireşte că exagerez cu toate aceste comparaţii, dar nişte lucruri trebuie spuse. Am citit deunăzi cu mare interes o postare pe care a trimis-o ziarului Adevărul consulul onorific al României la San Francisco, clujeanul George Roth. Domnia sa, un om absolut respectabil, era bucuros după ce auzise că mai mulţi cercetători români din Cluj sunt pe cale să descopere sâ