Ioan Holender este românul mitologic de la cîrma Operei din Viena, cel care vorbeşte despre fotbal ca şi despre muzică. Simplu, fermecător, neechivoc.
Are 73 de ani şi joacă tenis. Are 73 de ani şi n-a uitat că a fost exmatriculat din facultate după ce a participat la mişcările studenţeşti din ‘56. Are 73 de ani şi îşi aduce aminte că, acum 16 ani, a fost numit directorul Operei Vieneze şi că acum mult mai mulţi ani recita pe de rost echipa lui CFR Timişoara.
Domnul cu părul alb şi ochii albaştri din faţa mea este şi nu este persoana prezentată în bigrafiile oficiale. Acolo nu ţi se spune nimic despre naturaleţea, simplitatea şi lipsa de fasoane ale unui om care conduce un stat în stat. Pentru că asta înseamnă Opera din Viena, un imperiu viu pe ruinele unui imperiu dispărut.
Cea mai solidă instituţie culturală din Europa. Imaginea trăiniciei, a bunăstării intelectuale. Holender se mişcă repede, cu prospeţimea unui adolescent. Sau a celui care a făcut sport la viaţa lui. Te descoperă din priviri, nu stă locului o clipă. El pune prima întrebare
— Sînteţi de la Gazeta Sporturilor?
— Da.
— Aha, Gazeta, adică Sportul, Sportul Popular, singurul ziar pe care-l citeam înainte să plec din ţară. Ziarul pentru care trebuia să dau ciubuc chioşcarului, că altfel nu-l mai apucam.
— Poate vi s-a părut o idee năstruşnică să daţi un interviu unui cotidian de sport.
— Nici vorbă, ştiţi că îmi place sportul, fotbalul, tenisul, altfel nu aţi fi venit aici. Hai, ziceţi repede, am vorbit înainte cu cei de la Herald Tribune, după dumneavoastră urmează Times. Iar peste trei ore, la patru după-amiaza, trebuie să fiu pe terenul de tenis.
— Mai jucaţi?
— Sigur, ce vorbă e asta? În ţară obţinusem categoria a doua la antrenori. Acum fac echipă cu Starek, Prohaska şi Polster, îi ş