O fetiţă de doar 9 ani din Sibiu, frumoasă foc şi cu rezultate foarte bune la şcoală, cere mila trecătorilor „vegheată” de la distanţă de mama ei, care nu munceşte.

În pasajul de la magazinul Dumbrava, din centrul Sibiului, şuieră un vânt pătrunzător: Puţinii trecători din zonă îşi strâng zgribuliţi hainele groase pe trup, şi înfruntă curentul cu capul ascuns între fularele călduroase.

Într-un frig cumplit, pe treptele laterale, un copil frumos, cu băscuţă şi haină roz, pantaloni subţiri de trening şi adidaşi în picioare, mângâie cu mânuţele goale, îngheţate, corzile unei chitări mici. Şi ochii aceia senini, şi zâmbetul, şi glasul tremurat care sparge vântul şi înmoaie sufletul, în frigul cumplit, mai opresc câte un trecător care lasă, milos, câte 1 leu în cutia din faţa fetiţei cu chitară.

Mama care nu merge la muncă, dar îşi „păzeşte” copilul, la cerşit

Prima noastră poveste, în care Sorana mă îmbrăţişează tare tare, e despre două caiete speciale de la şcoală, pentru care spune că strânge bani. După care aleargă pe scări şi o strigă pe mama, şi aflu astfel că mama „păzeşte”, de la distanţă, copilul care cere bani cu ochii, cu zâmbetul şi cu chitara mângâiată de mânuţele îngheţate. „E singurul copil, în chirie stăm. Am lucrat, dar m-am pensionat, am spondiloză cervicală. Am ajutor social”, e prima explicaţie a mamei, pe jos, pe scările îngheţate, în pasajul în care ai senzaţia că vântul îţi şuieră până în adâncul sufletului.

A doua zi, le caut locuinţa într-o curte ferită, din oraşul de jos. Dau de o uşă veche, de lemn, care se deschide după bătăi insistente, deşi fixasem o oră de întâlnire. Mia Olariu (36 de ani), mama Soranei, în pijama, Sorana cu picioarele goale şi acelaşi zâmbet scos parcă dintr-o reclamă, o cameră mică, de 16 metri pătraţi, locuinţă socială primită de la primărie, mizerie crun