În ziua marii calificări, Nicolae Rainea împlineşte 80 de ani. Nu-l căutaţi în echipa de start, nici printre rezerve, că nu-l veţi găsi. Căutaţi-l în amintiri, iar cei mai tineri şi mai familiarizaţi daţi-i un search pe Google. Pe vremea lui nea Nicu nu exista nici Google şi nu se inventase nici scula miraculoasă unde să poată fi accesat. Nea Nicu a avut un fluier, nişte plămâni puternici, nişte picioare de atlet şi o mare personalitate. Cu aceste arme a prins trei Mondiale, mai multe decât majoritatea fotbaliştilor români.
L-am văzut în week-end, la TVR, intervievat de Vasile Arhire. Cel mai mare arbitru român dintotdeauna era de-o simplitate enervantă, într-o epocă în care dacă nu eşti voit preţios, n-ai ce căuta pe sticlă. Vorbea despre Maradona, Gentille şi Artemio Franchi cu o naturaleţe cu care ar povesti pe unde trece şoseaua care iese din Galaţiul unde locuieşte şi o ia, pe malul Prutului, către Bârladul unde a trăit până spre pensie. În spusele sale FIFA părea Casa de Pensii, UEFA vreo sucursală, iar fotbalul, o chestie atât de simplă încât o poţi avea la degetul mic, aşa cum a avut-o nea Nicu vreme de 50 de ani.
Nea Nicu n-are doar trei Mondiale, ci şi o finală de Campionat European, plus trei finale de Cupe Europene Intercluburi. Erau anii în care jucătorul Platini îi spunea să trăiţi, Blohin, Gerets sau Hrubesch nu-i crâcneau în faţă, iar Maradona îşi încununa geniul cu un cartonaş galben binemeritat primit de la un domn sur, pieptos şi energic, care alerga ca un apucat şi era numit Locomitiva din Carpaţi.
Mai acum câteva luni nea Nicu a dat un baraj, aşa cum dă astăzi echipa naţională. L-a jucat fără spectatori, într-o sală de operaţie, unde a învins fără probleme şi s-a calificat, încrezător în forţele proprii şi convins că trebuie să meargă mai departe. Cum din lotul de astăzi n-a mers nimeni niciodată la vreun Mondial, povestea
