După ce, în firma unde lucrezi, utilul s-a culcat cu plăcutul, avem o oportunitate profesională, precum şi începutul unei frumoase şi trainice aventuri erotico-dezastruoase.

Mi-a fost dintotdeauna lene să-mi caut fericirea. Cu atât mai mult mi-a fost lene să scurm după sufletul-pereche. Prin urmare, n-aveam de ales, mă îndrăgosteam conştiincioasă de colegii de serviciu – chiar şi de şefi, în cazurile acute – fiindcă îmi erau la îndemână. Totul mergea minunat, cu singura, micuţa problemă că soţiile lor stăteau în calea fericirii noastre.

Am încercat să le explic distinselor doamne care se măritaseră cu iubiţii mei înaintea mea cum că eu nu sunt vinovată întru totul de această situaţie plină de câlţi. În majoritatea cazurilor, subiecţii pasiunii mele minţiseră prin omisiune, în sensul că aflasem de statusul lor civil abia când le propusesem să mă mai duc şi eu la ei, nu numai ei la mine. În astfel de situaţii lămuritoare, mă simţeam foarte frustrată că n-aveam şi eu forţă în braţe, antrebraţe şi carpiene, ca să fi trântit uşa de la biroul lor ceva mai convingător decât am făcut-o. Vinovăţia că nu ştiam să adulmec mincinoşii mi-a mai trecut abia când am început să aflu zeci de alte poveşti de-ale prietenilor mei şi de-ale prietenilor lor. Sunt întâmplări adevărate din aceeaşi categorie de cârpeli sentimentale: coşi mult, rezistă puţin.

Adina mi-a fost colegă patru ani, pe vremea când presa scrisă avea hoarde întregi de angajaţi mai atenţi la angajate decât la remanieri şi spânzuraţi. Divorţată, găsindu-se la vârsta aceea ingrată când unii îi spun domnişoară şi alţii doamnă, Adina a vrut să ştie totuşi care apelativ ar caracteriza-o mai bine, iar asta se putea afla într-un singur fel: acceptând în sfârşit propunerea lui Toni (şefuleţul uneia dintre cele o mie de secţii) de a extinde investigaţia jurnalistică la birtul conspirativ din Herăstrău, aflat la