La 123 de ani de la primul eveniment organizat sub cupola Ateneului, două fotolii roşii au adus faţă în faţă disidenţele în sacou din România şi Polonia. Andrei Pleşu şi Adam Michnik au dialogat, luni seară, despre comunism, laşitate, democraţie şi libertate. Sursa: VLAD STĂNESCU

Imaginaţi-vă o bicicletă cu două şei, dispuse faţă în faţă. O plimbare cu o asemenea maşinărie presupune ceva echilibristică şi cantităţi însemnate de încredere. Pe rând, fiecare aventurier ar trebuie să accepte, implacabil, legile fizicii, predându-se voinţei celuilalt de a merge într-o direcţie, fără măcar a vedea spre ce se îndreaptă.

Privesc îndelung afişul cu bicicleta originală, postat la intrarea în clădirea monumentală a Ateneului Român din Bucureşti. Deasupra fiecăreia dintre şei, scrie cu litere de tipar, Adam Michnik şi Andrei Pleşu. Politeţe sau nu, numele polonezului e primul, în stânga. Ultima oară când l-am văzut pe Michnik, în 2009, am stat pe nişte scaune de răchită, într-o curte lungă pe strada care l-a vrăjit odată pe Mircea Eliade (Mântuleasa), şi am vorbit despre democraţia ciudată care s-a născut din visul de libertate al disidenţilor est-europeni. Iată-l acum, sub cupola Ateneului, într-un duet de referinţă: Michnik, la vest de centru, şi Pleşu, un om de dreapta cu stomac pentru felurile stângii.

„Iertarea e un act individual”

„Michnik e inclasabil”, începe Andrei Pleşu. Michnik zâmbeşte. „Enervarea lui Adam era că nu se putea bucura în comunism de alcooluri fine şi femei frumoase. Asta e banalitatea binelui, pe care el a reabilitat-o”.

Michnik continuă să zâmbească. Şi erupe: „să ştiţi că ceea ce se spune despre mine nu e adevărat”. Apoi redevine serios: „deşi revoluţiile noastre au reuşit, astăzi suntem furioşi. Despre asta trebuie să vorbim”. Andrei Pleşu supralicitează cu Herta Muller şi întâlnirea de pomină, din septembrie 2010, cu Gabriel