Domnule Florin Prunea, mă număr printre admiratorii dumneavoastră încă de pe vremea când aţi fost pilonul ultimei performanţe post-revoluţionare a Universităţii Craiova: Cupa şi campionatul în sezonul 1990-1991.

Mai târziu, când am început să cochetez cu jurnalismul, titlul propus de mine într-o şedinţă de sumar din noiembrie 1993 a fost aşezat cu verzale pe prima pagină a celui mai citit ziar al perioadei: „22 de milioane de inimi conectate la electrocardiograful de la Cardiff”. V-am ţinut apoi pumnii, din faţa televizorului, în redacţia transformată într-o tribună la fel de incandescentă ca şi cele de pe „Arms Park”, acolo unde aţi făcut meciul vieţii. (Să ştiţi că, pe vremea aceea, domnule Prunea, în preliminariile Cupei Mondiale din America, ne mai trezeam în redacţie cu domnul Băsescu, seara, după câte un meci al naţionalei, şi dezbăteam cu însufleţire de microbişti destinul tricolorilor, cu 11 ani înainte ca politicianul să se califice de două ori consecutiv la Cotroceni).

Gazeta Sporturilor a relatat incidentul de la emisiunea difuzată de sport.ro

Cu sau fără mustaţă

Înaintea Mondialului din SUA, am publicat, în acelaşi ziar, povestea dumneavoastră, de la copilul nevoit de multe ori să se descurce singur, întrucât părinţii lucrau la Ambasada României dintr-o ţară africană, până la adolescentul rebel care se lupta pentru titularizare cu Bogdan Stelea.

Apoi, domnule Prunea, v-am aplaudat de la masa presei, pe „Rose Bowl”, când aţi răpus America la ea acasă şi aţi mutat revelionul românilor din decembrie în iunie, la Universitate. Aceiaşi români ingraţi, jurnalişti sau microbişti, cu mustaţă sau fără, care v-au rămas datori, dumneavoastră sau domnului Gică Hagi, cu soclurile pe care ar fi trebuit ridicate statuile din bronz. Măcar bronz, deşi dumneavoastră şi coechipierii aceia minunaţi alcătuiaţi Generaţia de Aur. Să nu puneţ