În noiembrie 2004, deci de aproape un an, Comisia internaţională de studiere a Holocaustului îşi încheia activitatea şi prezenta un amplu raport, ce a fost însuşit de preşedintele României. Fireşte, era un act istoric, în care cea mai înaltă autoritate a statului recunoştea oficial, pe baza cercetării de tip academic, o realitate, aceea a existenţei Holocaustului în România. Problema pe care ne-o punem astăzi este a impactului acestei recunoaşteri asupra unui public larg, şi cum se prezintă în general problematica memoriei Holocaustului în România. Este o problemă complexă, în care răspunsurile simple - pozitive sau negative - nu îşi au locul. Pe diversele planuri ale acestei teme, se pot constata lumini şi umbre. O primă observaţie este aceea că nu avem de-a face cu o problemă exclusivă de istorie. Cercetarea istorică şi-a făcut în mare parte datoria. Au fost editate mii de documente relevante, s-au scris numeroase cărţi. Fireşte, ca orice cercetare, lasă loc unor noi dezvăluiri. Dar acum, această problemă este prioritar politică, de sociologie şi psihologie colectivă. Şi înainte de orice, de educaţie. Fireşte, încă înainte de lucrările Comisiei, România a făcut paşi în direcţia cunoaşterii şi înţelegerii tragediei Holocaustului. Începînd din 1998, ca urmare a unui act de voinţă politică, a iniţiativei ministrului Învăţămîntului din epocă, Andrei Marga, s-a iniţiat perfecţionarea profesorilor de istorie din învăţămîntul general şi liceal. Un număr de profesori au plecat la diverse cursuri de perfecţionare în străinătate pentru a învăţa metodologia deloc simplă a predării Holocaustului. Acelaşi Andrei Marga, ca rector al Universităţii din Cluj (cred că se poate vorbi de o linie "Marga" a introducerii adevărurilor Holocaustului în procesul educativ din România), iniţiază în această universitate un program amplu de pregătire, pus în practică, cu dăruire şi competenţă,