Ieri am scris un comentariu legat de suferinţa lui Adrian Năstase. Câteva rânduri, pe care le-am dorit a fi mai mult o confesiune decât un editorial, scrise dintr-o suflare, fără corectură.

Am scris cum am simţit. A atras multe vizualizări, dar am retrăit un sentiment pe care-l credeam uitat. Am simţit cum mă afundam într-un ocean de ură. O ură care ne macină ca un blestem de aproape două decenii, care nu ne lasă să ne spunem păsurile altfel decât prin înjurături scrâşnite, în care suferinţele de zi cu zi devin bolovani pe care-i aruncăm în obrazul vecinului. Citeam comentariile celor câteva mii de oameni şi mă întrebam de unde atâta înverşunare împotriva Celuilalt.

Zâmbeam amar şi îmi spuneam că am îmbătrânit. Citeam mai departe. Găseam o groză vie şi mai mare. Nici măcar nu mai puteai spune că vorbim de postacii diverselor partide, pentru că aceştia au fost trimişi acasă după alegerile locale. Constatam că nu rezistenţa de acum 20 de ani, atunci când m-am apucat de presă şi lecturam mai departe, tulburat. Dacă-l apărai pe Adrian Năstase erai un uslaş nenorocit, dacă-l criticai primeai imediat calificativul de bă sist jegos. Un ocean de ură. În care nimeni nu părea să înţeleagă că vorbeam despre bucăţi din viaţă , nu despre fragmente de propagandă În care satisfacţia politică mascată sub sintagma "justiţia a dovedit că este independentă " sau înverşunarea de tipul "numai băsiştii se bucură, dar lasă că văd ei..." îmi aducea aminte de fanatismul războaielor religioase. Sentimentul că lucrurile sunt ireconciliabile, că lupta trebuie dusă până la exterminarea fizică a fost întreţinut de ambele tabere. De la atacurile stupide zilnice de pe televiziunile de toate culorile şi orientările, la discursurile patetico-revanşarde rostite de politicienii care nu reuşesc să devină oameni de stat... Avem parte de un tratament zilnic de ură.

Mă în