Am ajuns la Brăila în primele zile ale anului 2012, după o pauză de trei ani. Atunci ca şi acum ajunsesem în oraşul lui Mihail Sebastian, unde, atunci ca şi acum, nu există niciun muzeu. Nicio casă memorială dedicată “evreului improbabil”, cum îl numeşte pe autorul Stelei fără nume tânărul critic Mihai Iovănel într-o recentă, surprinzătoare şi bine articulată monografie apărută la Editura Cartea românească, ca membru al juriului de nominalizări UNITER.
Erau ultimele zile din directoratul Veronicăi Dobrin, cea în timpul mandatului căreia Teatrul “Maria Filotti” din Brăila devenise unul dintre cele mai importante din ţară, prilej pentru o despărţire încărcată de regrete, undeva, melancolic, foarte aproape de malul Dunării, acolo unde se află hotelul în care fusesem cazat.
Cu un trecut niciodată ascuns de activistă de partid, Veronica Dobrin are meritul de nimeni contestat de a fi construit un Teatru. Pe doamna Dobrin am mai întâlnit-o la felurite spectacole bucureştene, cel mai recent la Năpasta de la TNB în regia lui Radu Afrim, regizor care, alături de Victor Ioan Frunză, a făcut faima de odinioară a Teatrului brăilean şi în care joacă Emilian Oprea, şi el legat de instituţia de spectacole in oraşul de la Dunăre. Şi acum, doamna Dobrin e legată sufleteşte de cei care preţ de vreo zece ani au fost familia ei.
De data asta, nu am mai revăzut, din vina mea, fluviul. Am stat undeva la o pensiune foarte elegantă şi curată, de patru margarete dar care se individualizează şi prin nişte scări deloc prietenoase care cheamă la alpinism. Urcarea şi coborârea lor mi-a dat spaime metafizice. Şi asta fiindcă nu cred în sloganul “ortopedia salvează România”, mai cu seamă că la Ortopedie am ajuns tot în timpul unui juriu UNITER, în ianuarie 2004.
Dar nu, nu asta contează. Importante sunt spectacolele văzute.
Un spectacol de atmosferă
Aşa mi s-a p
