„Weekend Adevărul“ vă propune o retrospectivă, prin poveştile a cinci oameni maturi, despre un fenomen al copilăriei socialiste.

Poate că vi s-a întâmplat. Căutând pe un site de vânzări online vreun calculator, televizor, plasmă, frigidere, cabluri de reţea sau ce mai caută oamenii moderni în ziua de azi, să zăriţi un căţel de culoare maro, tronând pe prima pagină a unei reviste desenate în culori intense. Şi dacă ar fi să ducem până la capăt şirul coincidenţelor stranii, dar deloc imposibile, se poate ca deasupra acestui căţel să fi zărit scrise aceste două cuvinte: „Pif Gadget".

Cu aceste două cuvinte se deschide practic o altă lume, în mare inaccesibilă copiilor şi puştilor de astăzi. Căci din faţa monitorului, a consolelor de jocuri şi a desenelor dublate în limba română şi construite pe sistemul patru secvenţe pe secundă, devine greu, imposibil chiar, să-ţi închipui de ce, cândva, nişte copii şi-ar fi petrecut zile în şir în faţa unei reviste lucioase, scrise în limba franceză.

Textul ce urmează propune cinci poveşti alternative, ale unor foşti cititori de „Pif", actuali admiratori necondiţionaţi ai fenomenului. Cinci poveşti despre cum o lume întreagă se poate forma între paginile unei reviste lucioase.

Vânzările record

Mai întâi, câteva cifre şi date obiective. „Pif Gadget" a apărut între anii 1969 şi 1993. O a doua perioadă de apariţie a avut loc în intervalul 2004-2009, dar vânzările erau mult inferioare boom-ului din anii 1970. Revista, o creaţie a Partidului Comunist Francez (PCF), se numea iniţial „Tânărul Patriot". A apărut ilegal sub regimul nazist, trecând ulterior în legalitate şi schimbându-şi numele, în aprilie 1965, în „Vaillant, jurnalul lui Pif", onorând, practic, cel mai proeminent desen din revistă: cel al câinelui Pif.

Adevărata explozie avea să se întâmple începând cu 24 februarie 1969,