Evident, semnarea cu Serbia a unui protocol bilateral privind recunoaşterea drepturilor minorităţii române este o mare victorie a diplomaţiei româneşti.
Unii au considerat- o şantaj, ceea ce poate fi perfect adevărat. Asemenea lui Pamfil Şeicaru, cred că statele au interese proprii! De ce totuşi şantaj, mai ales că există unii care se miorlăiesc pe malurile Dâmboviţei de grija „tradiţionalei prietenii româno-sârbe”? Ce să spun! Dar că sârbii au refuzat în primul război mondial să elibereze Banatul considerându-l al lor, nu-şi aduce nimeni aminte?
Că la invadarea Iugoslaviei, în 1941, sârbii au bombardat Aradul şi Timişoara se trece iarăşi sub tăcere. Că în 1968 – fapt readus în memorie de Ion Cristoiu – Tito a refuzat să ne ajute în cazul unei intervenţii sovietice. Ce au făcut autorităţile şi serviciile secrete iugoslave, socotite pe drept cuvânt cele mai temute din Balcani, în decembrie 1989? Dar să lăsăm istoria deoparte!
Revenind în actualitate, întreb şi eu ca prostul: ce a câştigat România că nu a recunoscut Kosovo? Nimic! Iar teoria cu similitudinile în ceea ce priveşte Transilvania sau Covasna- Harghita e o prostie mare cât casa! E bine că am obţinut o victorie!
La Bucureşti s-a auzit zdrăngănit de săbii în teacă. Naţiune fii bărbată! În sfârşit am dat şi noi cu pumnul în masă la Bruxelles! Perfect adevărat şi sunt mândru de asta. Eu aş fi însă un pic mai precaut, mai ales cu sârbii. Nu degeaba Sârbia este poreclită „vulpea din Balcani”.
Dacă Rusiei i se spune Ursul, Serbia este poreclită, în Balcani, Vulpea. Adică animalul acela şiret care fură pe tăcute şi pozează în nevinovat. Astfel de rezoluţii mai aveam. Şi am să mă explic. Situaţia comunităţii române din Serbia a mai făcut obiectul dezbaterilor în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care, la 1 octombrie 2008, a adoptat Rezoluţia 1632 (2008) şi Recomandarea 1845 (2008),