Domnul P. este un om cu ceva stare, are replică şi uneori umor, poartă la rever o insignă mică prin care celui ce priveşte mai atent i se dau de înţeles apartenenţe masonice de care posesorul este încîntat, are flerul unui întemeietor de televiziuni, poartă cămăşi închise sub bărbie şi de la o vreme - nu-i nici pe departe singurul căzut în păcat - a prins gustul propriilor apariţii la TV, mai ales la emisiuni în direct, în care francheţea limbajului fără pretenţii atrage mai cu seamă spectatori de calibru compatibil. Doamna B. este una dintre fostele soţii ale domnului P., a lucrat prin mai multe televiziuni (nu toate ale fostului soţ), a început cu dezbateri politice şi a virat uşor către mondenităţi - unde acum figurează ca editor de revistă -, a fost mai curînd echidistantă politic, manifestînd o largă deschidere la opinii diverse şi la decolteul propriu şi, mai nou, visează să devină o Mata Hari a feminismului românesc de consum, plagiat după telenovele în care şi bogaţii par a plînge şi Zăvoranu pare a fi actriţă, în care ce-ai în guşă în frunte ţi-e scris şi în care toate curg în ritmul kantianului motto Isauro, spune drept, cine te-a muşcat de concept! Cea mai nouă şi mai publică dintre întîlnirile celor doi s-a consumat tot într-un studio TV, dar prin telefon, în trei (pînă acum) episoade în coada cărora se află suspendată terifianta întrebare la care vibrează azi, în plin suspans, o naţiune întreagă: a bătut-o sau nu domnul P., cu pliciul de muşte, pe doamna B.? Dar aici nu s-a ajuns chiar uşor. Reţeta scandalului a presupus chimia subtilă a acestei noi dezordini amoroase între concesia glandulară a bîrfei şi solemnitatea macho-monologului (cum ar fi spus Pascal Bruckner), ideal-tipul coliziunii masculin-feminin (cum ar spune Max Weber), imprecaţii matrimoniale în limitele aceleiaşi - pretinse - civilizaţii (cum ar fi spus Huntington), amintirea vînăt