În materie de legume, leguminoase, verdeţuri, ciuperci şi fructe, pentru a ne putea imagina mai bine şi cât mai aproape de adevăr ce puneau dacii pe masă, cred că trebuie urmărite istoriceşte două idei principale. Pe de o parte, faptul că ceea ce se află acum în flora spontană foarte probabil se afla şi atunci, adică: ciupercile diverse, urzică, leurdă, grâuşor, măcriş, lobodă, dragavei, ştevie, mărar, chimen, cimbrişor, şovârf (origan), ienupăr, hrean, hamei, păpădie, lăptuci, susai, muştar de câmp, ştir.
Ştirul nostru este o varietate din familia Amaranthaceae, ce are mulţi reprezentanţi comestibili sau decorativi în întreaga lume. O altă variantă este cea americană, care furnizează seminţele bine-cunoscute azi sub numele de amarant. Din câte ştim noi, poporul român, în spaţiul european, a păstrat în alimentaţie cele mai multe verdeţuri din flora spontană.
Unele plante robuste şi rustice, cunoscute în Orient şi bazinul Mediteranei ar fi putut ajunge la noi prin “import”.
Ulterior, încet, s-au extins. Spanacul este un exemplu elocvent. Literatura de specialitate legumicolă îl prezintă ca fiind o plantă originară din Asia Centrală şi India, mai recent adusă în cultură, de arabi şi cruciaţi, iniţial în Spania, de unde s-ar fi raspândit în restul continentului. În dezacord cu acestea, istoricii au găsit seminţe de spanac în depozitele carbonizate de pe terasele Sarmizegetusei. O posibilă explicaţie este inedita deplasare a armatei persane în 514 î.H. de-a lungul ţărmului Mării Negre în operaţiunile împotriva sciţilor.
Poate aşa a sosit şi busuiocul, care era cunoscut şi cultivat în India şi China (800 î.H.). O ipoteză tentantă este că a venit odată cu indo-europenii.
Sunt autori care pledează pentru faptul că daco-romanii au cunoscut castravetele. Ce-i drept, în Egipt apare în fresce pictate, de unde ar fi putut