Mă scuzaţi, pot să vă mai plictisesc şi eu cu încă un text despre câini? N-o să vă vorbesc prea mult despre faptul că şi părinţii mei au un câine (Simba, labrador alb, nouă ani, cel mai simpatic căţel de pe planetă), nici despre faptul că dacă aş locui la casă, în Bucureşti, aş avea curtea plină de câini.

Acuzaţiile au fost împărţite între două tabere, în aceste zile, după ce un copil a fost ucis de mai mulţi câini, în Parcul Tei din Bucureşti. O să vă povestesc şi eu mica mea întâmplare (pun pariu că mulţi dintre noi au trecut prin astfel de momente). Prin luna decembrie, într-o dimineaţă, ducându-mă cu mult spor înspre locul de muncă, am fost atacată de o haită de vreo nouă câini care m-au zărit de la o distanţă considerabilă. Era weekend şi eu eram singură, pe stradă nu era absolut nimeni. Am avut vreo patru secunde de gândire. Ce ziceau oamenii? Să nu fugi? Să te prefaci că sari la ei? Nimic nu funcţionează. Când te atacă o haită de câini înfometaţi, teoriile rămân doar teorii, iar frica e singura care păzeşte via.

Am început să mă rog, am luat-o la fugă şi, când mi-am dat seama că distanţa dintre mine şi ei este de doar câţiva centimetri, mi-am amintit că am o umbrelă în geantă, am scos-o şi pur şi simplu i-am atacat cu ea. Imaginea poate părea amuzantă. O umbrelă de doi lei mi-a cam salvat viaţa, pentru că, ciudat sau nu, animalele au bătut în retragere.

Ce am făcut după acest episod? Mai nimic. M-am plâns tuturor, mi-am cumpărat un spray paralizant (pe care nu l-am folosit niciodată, nici măcar nu ştiu dacă funcţionează), am purtat umbrela o vreme cu mine în geantă, am început să merg cu taxiul mai mult şi, evident, am aplicat metoda rugăciunii, cea mai ieftină şi care, se pare, a şi funcţionat deocamdată (când ajungi pe strada unde ai mai fost atacat de câini, îţi faci o cruce mare şi te rogi ca şi de data asta să scapi cu viaţă). @N_