Respir praf. Am praf în ochi – din acela care ni se aruncă zilnic, la ora fixată, în speranța că reflexul pavlovian de doar-ascultare-fără-întrebări se va instala. Iritant ca naiba praful în ochi. Puțini își dau seama că e un soi de filtru: dacă ți-l asumi, vezi că în jur e lentoare dusă la paroxism și mântuială pe bani publici.
E mai simplu să ascultăm despre ce se va face decât să simțim ce se face. Și sunt chestiuni în care ne dăm seama că nu se știe ce se va face, pentru că oricum habar nu au nici cu ce se mânâncă cultura, nici cât ar trebui să dureze un semafor într-o intersecție, sau de ce pistele de biciclete e nevoie să aibă continuitate de nivel nu de linie. Învârt între ei o formă, de formă, iar singura grijă e ca atunci când pot, să-și numească duzina de oameni, tot de formă, undeva.
Nu toți suntem robi, nu toți acționăm ca și cum am căra un bloc în spate, unii suntem alergici la praf.
În rest? Timișoara are cele mai multe clădiri istorice pe metru pătrat din țară, palate splendide, opere ale unor arhitecți celebri în Imperiu, toate renovate, care nu au fost violate de termopane albe și ale căror feronerii de la parter nu au fost furate de venetici. La Timișoara, orașul parcurilor și al florilor, respirăm un aer așa de curat că ne minunăm când pe străinii ajunși aici îi apucă crizele de astm după prima oră în care s-au plimbat prin Piața Victoriei. Avem străzi așa de drept asfaltate încât nu le mai încap termenele de comparație. Mijloacele de transport în comun circulă ”ceas”. Gara de Nord e ultramodernă. Aeroportul e regional-european. Trotuarele perfecte. Parcările suficiente. Avem super-spitale, echipate după ultimele tendințe din Uniune. Avem cultură adevărată, așa de multă încât ne e greu să alegem în fiecare week-end actul cultural la care participăm. Mai avem proiecte, atragem fonduri. Avem de toate.
În concluzie, ma u
