Unde începe dragostea la români, cum năvăleşte şi cum supravieţuieşte? E atât de simplu, şi totuşi atât de complicat să te îndrăgosteşti încât…

În cele două pagini ale rubricii „Casă de piatră!" nu veţi găsi mirese plimbate cu elicopterul şi nici meniuri de nuntă cu ragoût de homard bretonne. Aici nu e vorba de nunţile vedetelor de carton, ci de poveştile de iubire ale oamenilor din jurul nostru, spuse cu sinceritate, ca o dovadă că dragostea nu se împiedică de marile depresii monetare sau de alţi demoni ai vremurilor pe care le trăim. Mirela Constantin şi Cristian Stanciu

Într-o dimineaţă din vara anului 2006, un bărbat între două vârste a plecat să-şi cumpere o maşină. Mai avusese maşini, dar numai la mâna a doua. Orice şofer a rostit măcar o dată-n viaţă acest uriaş adevăr: „Băi, frate, maşina nouă-i maşină nouă!". Cu inima săltând de bucurie, omul a luat tramvaiul, a mers câteva staţii prin cartierul bucureştean Pantelimon şi a coborât în faţa reprezentanţei. L-a întâmpinat, amabil, un tânăr agent de vânzări auto. S-au înţeles la toate, mai puţin la culoare. Omul nostru plecase de acasă în ecoul nevestei şi al copiilor: „Maşina să fie argintie!". Iar tânărul susţinea că nu mai are decât maşini albastre. Cu inima îndoită, de această dată, omul nostru a plătit, a semnat tot felul de hârtii, iar la final ar fi vrut să urce la volan, să tragă în piept parfumul de maşină nouă şi să plece acasă. Dar tânărul i-a spus: „Nu, nu. Maşina o puteţi ridica abia mâine".

„Ar fi trebuit să nu accept albastră", s-a gândit bărbatul, în timp ce se întorcea acasă, cu tramvaiul. Şi a avut dreptate, nu trebuia să accepte albastră pentru că acasă au „căşunat" pe el: „Nu am vorbit noi că luăm argintie? De ce ai acceptat altceva?". „Băiatul de acolo a spus că nu are decât albastră". „Of, că ţie putea să-ţi dea şi căcănie, şi tot o luai! Gata, merg cu tine să vorbesc eu