Un deputat, având şi calitatea de consilier al primului ministru, a propus finanţarea cultelor religioase printr-un mecanism similar celui prin care se redirecţionează 2% din impozitul pe venit către organizaţii gen SMURD. Modelul invocat a fost cel german. Însă din acesta s-a luat doar ceea ce a convenit.

În ciuda insinuărilor interesate, modelul german în materie religioasă nu se reduce la impozitul eclesial (Kirchensteuer). Pe lângă banii colectaţi astfel, cea mai mare parte, există alte două surse de finanţare: plăţile/serviciile de stat (Staatsleistungen) şi subvenţiile (Subventionen). Plăţile sau serviciile de stat reprezintă despăgubirea pentru naţionalizarea din 1803. Ceea ce se întâmplă şi la noi: contribuţia statului român este efectul secularizării din 1863. Fiind vorba despre bunuri, terenuri sau clădiri, care produc efecte financiare prin exploatarea lor, despăgubirea este plătită anual, iar nu o dată pentru totdeauna. Acesta ar fi, ca să spunem astfel, preţul separării Bisericii (generic vobind) de statul modern român sau german.

Subvenţiile date în Germania cultelor respectă principiul non-discriminării prevăzut în Constituţie. Este acelaşi fundament care le permite confesiunilor germane să fie prezente pe toate segmentele de servicii: educaţie, îngrijiri medicale, asistenţă socială, integrare, ecologie etc. Omologate şi certificate, serviciile oferite de instituţiile religioase sunt decontate precum celorlalţi jucători de pe piaţă. Avem aici, în fapt, a patra sursă de finanţare, imposibilă în România, unde statul se autoproclamă unic furnizor de servicii sociale, implicarea cultelor fiind doar tolerată.

Argumentul adus la Bucureşti: prin aplicarea modelului german, mai precis a impozitului eclesial, cultele devin libere faţă de decidenţii politici. Nein! Toate politicile fiscale aplicate de guvernele federale au afectat