Îl chema Ion pe tatăl tatălui meu. Cum nu era la nimic primul din sat, a zis să fie şi el primul la ceva. Încă de tânăr a zis asta. Şi a fost, a tot fost în fiecare an primul. Primul om ce ieşea în câmp când se cocea grâul. Şi dacă tot ieşea, zicea să secere măcar un snop. Şi-l secera. Nimeni nu se apuca de secerat înaintea lui. Pe urmă, tatăl tatălui meu aşeza snopul în picioare şi se rezema cu spinarea de el. Şedeau aşa, omul şi snopul, spijinindu-se unul de altul, ceasuri în şir. După care omul îi spunea snopului că el o să plece puţin, până dimineaţa următoare, ca să ducă în sat vestea începerii secerişului. Înainte să se termine vara, care nici nu prea avea cum, fiindcă era abia la început, însă lui îi era foarte frică să nu se termine. Poate că se gândea la vară ca şi cum se gândea la viaţa lui, deoarece aceasta, viaţa adică, chiar s-a terminat, în timp ce el se pregătea să îi spună snopului ceea ce îi spusese în toate verile de până atunci.
Mai întâi şezuseră, cum aveau obiceiul, de vorbă. Omul îi povestise snopului de-ale oamenilor, mărunţişuri de pe la el din sat, cine s-a mai născut, cine a mai dat ortul popii, cine s-a însurat. Bineînţeles, strecura în răstimpuri şi câte o întâmplare privitoare la sufletul tău. Spicelor le plăcea să afle tot felul de secrete despre oameni. Doreau să ştie cele mai tainice lucruri despre lumina din care erau aceştia făcuţi. Şi dacă aceasta, lumina, adică, este mai multă decât întunericul.
Despre lumină voia şi tatăl tatălui meu să întrebe. Şi chiar întreba. Mai întâi cerul. Apoi câmpul. După care grâul. Întreba fără vorbe, numai cu ochii. În orice caz, la plecare, el simţea că lumina despre care întreba se muta aproape toată în el. D-asta şi întreba. D-asta se şi grăbea să fie primul pe câmp. D-asta şi stătea pe îndelete de vorbă cu grâul. Snopul îi spunea tot ce ştie. Şi ştia destule. De la cer şi de
