Bine e să poţi să dai vina pe altcineva. Vinovăţia celuilalt face ca bârna din ochiul propriu să fie mai puţin ţepoasă.
Când, în vara lui 2012, USL a hotărât să-l debarce pe Băsescu, a acţionat iute, nemilos, fără nicio şansă pentru adversar. Lucrurile păreau bătute-n cuie. Socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Preşedintele a chemat în ajutor aliaţii europeni, iar PPE a pus atâta presiune pe noua putere de la Bucureşti, că marele plan s-a prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. Propaganda cultivată cu grijă, în timp, a învins năvala românească. Nu contează cine a avut dreptate şi cine nu. Cert e că noi, cetăţenii, am plătit şi plătim oalele sparte. Suntem ţiganii Europei, oile negre, şmenarii, şmecheraşii, neserioşii, neguvernabilii. Mărfurile româneşti întârzie-n vămi, economia fluieră a pagubă, turismul e o vorbă de dânşii inventată. Dar, dacă e vorba să fie înfrânt duşmanul, nu mai contează victimele colaterale, nici numărul lor!
Premierul a înţeles prea târziu că nu poţi guverna de capul tău şi că imaginea e mai tare decât realitatea. A înţeles singur, l-au învăţat alţii, n-are importanţă. A mai priceput că marea durere a guvernării Tăriceanu a fost războiul neîncetat pe care primul ministru a trebuit să-l ducă cu preşedinţia. Multe boacăne ar fi fost evitate dacă era un pic de respect reciproc. Ambii adversari au fost siliţi să mute forţat pe tabla de şah, iar cei care au decontat, în final, au fost aceiaşi fraieri. A rămas în urmă o imensă, nesecată ură între tabere, condimentată cu greţoasa schimbare de opinie în funcţie de interese. Nici n-a apucat Ponta să rostească numele magic Laura Codruţa Kövesi, că interesul şi-a tras imediat fes războinic pe scăfârlie. Cei care îl împroşcaseră pe premier cu comunism, fascism şi plagiat, brusc au uitat totul şi, ca prin farmec, i-au sărit în ajutor. În schimb, amicii de anţărţ au scos imediat do
