Lumea românească se află la cel mai jos punct al ei din 1990 încoace. Distanţa dintre discursul public si ce se întâmplă concret în jurul nostru a devenit imensă.

Îndeobşte, spaţiul nostru public este hrănit de palavragii, de invidizi ieşiti la rampă să se audă vorbind, de profesionişti ai cinismului şi ai promisiunilor fără acoperire. Aşa s-a creat o pararealitate, o lume a falselor subiecte, o ficţiune de cotidian. Nu trebuie să luăm asta prea în serios, ar zice cineva. Oricum, suntem antrenaţi perfect să ascultăm vorbe goale, să vedem şi să nu credem. Nimci nu durează, nici chiar iluziile. Această pararealitate pe care o consumăm dimineaţa, la prânz şi seara se observă foarte bine în cazul unei tragedii adevărate. Atunci distanţa dintre vorbe şi realitatea cea mai dramatică imaginabilă se cască la picioarele noastre, mai largă decât o prăpăstie. La ce bun să urmăreşti comedia politicianistă de la vârful PSD şi PDL, unde liderii îşi dau note proaste şi se interzic reciproc, fiind vorba de puterea lor, a patidelor respective, asupra noastră. Unii o au deja, alţii au avut-o şi se pregătesc să o aibă din nou. La ce bun să te hlizeşti la ce se întâmplă în Parlament unde aleşii naţiunii se străduiesc să împace şi capra şi varza, adică 1) dorinţa lor de a jefui nestigheriţi „bunurile intregului popor" şi de a face averi cu mult peste veniturile lor oficiale şi, fireşte, de a fi feriţi de orice sancţiune şi 2) presiunea Bruxelles-ului de a avea o ANI operaţională. Astea se bat cap în cap şi ne oferă nouă - telespectatori naivi - demonstraţii de acrobaţii verbale spectaculoase în care albul e negru şi invers. Este o virtuozitate în rău în aceste exerciţii de scamatorie, greu de negat. Caţavencu&Furfuridi erau nişte dulci copii pe lîngă exemplarele de politicieni pe care le vedem defilând prin faţa camerelor în această vară.

Tot acest vodevil cade în ceva s