Ultimele zile au adus societăţii noastre recente zile de indignare şi dezbinare, dar şi câţiva termeni nu foarte circulanţi („eutanasiere”, „cianuri”…), a căror repetare până la saturaţie pare mai degrabă să ne întunece minţile decât să le limpezească.
Eutanasie este un neologism şi apare în dicţionarul lui A. Scriban din 1939: *eŭtanasíe f. (vgr. eŭ-thanasía, d. eû, bine, şi thánatos, moarte). Moarte frumoasă orĭ plăcută. – Bacon a´ntrebuinţat acest cuvînt înţelegînd pin [!] asta „moartea fără durere a unuĭ bolnav incurabil”.
Scriban înregistrează sensul prim şi, lăudabil, prima folosire în sens medical al termenului, de către Fr. Bacon ("physician's responsibility to alleviate the 'physical sufferings' of the body", 1605).
În lexicografia românească, cel mai complet tratament al termenului îl găsim în Marele dicţionar de neologisme, 2000: EUTANASÍE s. f. 1. moarte uşoară, fără dureri. 2. provocare de către medic a morţii unui bolnav incurabil, pentru a-i curma suferinţele. 3. sacrificare, prin procedee rapide, nedureroase, a animalelor bolnave. (< fr. euthanasie, gr. euthanasia)
Viaţa unei comunităţi o ia însă înaintea dicţionarului. Cum termenul ne vine din franceză, iată ce scria Albert Thibaudet în reflecţiile sale literare: „[Les Français] nous donnent ce rêve oriental comme un repos, une euthanasie, une manière de glisser vers la mort avec quelque douceur et quelque inconscience. Ils ne trouvent pas dans l'Orient une raison de vivre, mais une manière de mourir.”(THIBAUDET. A., Réflexions sur la littérature, 1938, p. 177).
Şi astfel ne ducem cu gândul la eminesciana insulă a lui Euthanasius, despre care Mircea Eliade scria: „Scrisoarea bătrânului sihastru Euthanasius, cu care începe cap. III al nuvelei Cezara de Eminescu, relevă grădinile luxuriante ale insulei, înconjurate de stânci, locul de intrare fiind o peşteră. De
