Wikileaks reprezintă doar nivelul următor de entertainment, o combinaţie între reality-show-ul planetar şi sitcomul cu oameni politici. Iată, şi ei sunt ca noi.

Angela Merkel primeşte o poreclă demnă de orice gospodină: „Teflon". Sarkozy îl ia de guler pe ministrul rus de Externe, cu un cap mai înalt, ceea ce te face să întrebi dacă, în recentul dialog cu Băsescu, francezul nu exersa de fapt mişcările văzute la Steven Seagal. Şi tot aşa.

Dincolo de glumă, întrebarea nu este dacă avem de-a face cu jurnalism, ci ce inaugurează cu adevărat Wikileaks. Retrocedarea adevărului? În această epocă, jumătate de adevăr, sau un sfert, sau o sutime, nu doar că nu te eliberează, dar te bagă într-o ceaţă mai densă decât tăcerea. Căci ce avem acum în spaţiul public în afara unor teorii imposibil de probat, venite doar dintr-o direcţie, lucruri banale pentru cei care conduc ţări, guverne sau servicii de spionaj, dar fascinante pentru mase?

Wikileaks nu va afecta echilibrul diplomatic mondial, dar va instaura o nouă formă de hipnoză, în care dramatizarea se va face individual. Este un produs media pentru toate gusturile, cu o poveste desfăşurată pe toate meridianele, rulând pe un „Home cinema" mental. Ca în orice serial sau foileton, există mereu o presiune a lui „va urma", o amânare a deznodământului. E şi un pic de sex, aşa cum îi stă bine oricărei poveşti de succes, şi nu cu una, ci cu două femei. Şi nu cu orice femei, ci cu suedeze (felicitări scenaristului!), dintre care una este o aprigă feministă, deci lupta de clasă - care include şi un prezervativ sfârtecat - e prezentă pe toate planurile.

Assange duce mai departe mitul fugarului etern, o combinaţie între El Fugitivo, Bin Laden şi Polanski. Până şi site-ul lui fuge din server în server, din ţară în ţară. Numelui său i se găsesc sensuri în diferite limbi moarte ori vii, din care reiese clar că est