„Dacă mai minţi, o să-ţi crească nasul ca lui Pinocchio!”, îi tot repeţi copilului atunci când îl prinzi cu minciuna. Te-ai întrebat însă vreodată care sunt motivele pentru care minte?

Obişnuiţi cu lumea poveştilor, copiii mici nu prea fac diferenţa între fabulaţii, realitate şi minciuni. La vârste fragede, copiii mai scapă câte o minciunică pentru a se transforma în eroul pe care îl ştiu din desene animate, de pildă. În acest context, minciunile copilului nu sunt grave, ba chiar sunt ceva firesc, care fac parte din procesul lui de dezvoltare, spun psihologii. Însă, pe la şase-şapte ani, copiii încep să discearnă între adevăr şi minciună. Atunci când observi că micuţul tău spune minciuni, fă tot posibilul pentru a-l înţelege, deoarece minciunile sunt, de fapt, o reflexie a nevoilor, a dorinţelor sau a temerilor lui. Iată câteva dintre cauzele pentru care copiii recurg la minciuni.

Ca să evite pedeapsa

„Nu eu am făcut asta!" sau „Nu ştiu cine a făcut asta!" poate spune copilul atunci când vrea să fugă de asumarea unei responsabilităţi. Acest obicei conturat în copilărie se poate menţine şi la maturitate, de aceea este bine să îl înveţi încă de mic să-şi recunoască faptele atunci când a greşit. Este probabil cel mai frecvent motiv pentru care mint copiii. Ei ştiu că dacă le spun părinţilor că au făcut ceva rău sau dacă spun adevăruri neplăcute sau deranjante, vor fi, automat, pedepsiţi. De aceea, ajung să folosească premeditat minciuna „de apărare", mai ales dacă ştiu că de obicei sunt pedepsiţi aspru pentru greşelile lor.

Îşi imită părinţii

Este posibil ca unul dintre părinţi să mintă în prezenţa copilului. Prin imitaţie, copilul va adopta acest comportament. Chiar dacă minciuna părintelui este una „nevinovată", cel mic va învăţa că „aşa este bine". Alteori, copilul devine confidentul părinţilor, trebuind să păstreze secretele acestora şi