Lovitură de teatru, numele tău e românesc, iar ecoul tău îmbată poporul! Prezentul musteşte de lovituri de teatru! Ordinea băltindă este periodic făcută ţăndări, atenţia se-ncordează iar urechea se ciuleşte, ochiul se lărgeşte a uimire - la un lat de palmă mai sus de gura care se cască, se cască, şi-aşa rămîne. Nu se poate închipui chin mai mare decît intervalul, sfîşietor, dintre două lovituri de teatru. Ce poţi face atunci? Să aştepţi? Cum să aştepţi, cînd nu ştii ce? - pentru că singura raţiune de-a fi a loviturii de teatru este să te ia pe nepregătite, să te vînture preţ de două zile, să te mire, să te facă să comentezi - în faţa unui alt gură-cască. Înainte de comunism, lovitura de teatru s-a chemat lovitură de stat - sau de Palat. Din lovitură în lovitură, am pus deseori Europa în faţa faptului împlinit. Ca şi alţi sud-est-europeni, ne-am mîndrit cu această dibăcie. Şi aşa a rămas - Europa împlinită, noi lovind. Căci ce-a făcut Oltenia sub austrieci, douăzeci de ani cît a stat? A lovit cu pasivitate deplină în ordinea imperială, întabularea moşiilor n-a prins, recensămîntul animalier a eşuat, vienezii au lăsat ştrudelul şi şniţelul şi s-au dus. Or, ce-o fi fost unirea mică, a lui Cuza? Tot o lovitură de teatru, pe scena unui stat. Victima cui a fost Cuza, peste alţi şapte ani? A unei lovituri de Palat; ca şi regele Mihai, în '47. Unirea din 1 decembrie? 23 august? Lovitură peste lovitură. Avem revoluţii pe cap de locuitor mai multe decît orice alt popor. În comunism, lovitura de teatru se întîmpla să fie acel 1,2 la sută care de regulă nu vota lista partidului pentru MAN, ori înmormîntarea cu slujbă a lui Petru Groza, ori acel 1.00 care a apărut în spatele Nadiei, pe tabela de la Montréal. Mai încoace, ea se împărţea parcimonioasă între prima pagină a Scînteii, gestionată de bocănitorii lui Ceauşescu şi coloana Faptului divers, de unde Petre Popa o uimea